“În urma închinării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care s-a săvârşit duminica şi săptămâna trecuta, Sfânta Biserică ne aduce acum aminte de Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul, cu acelaşi scop – acela de a ne da imbold la nevoinţele îndreptării de sine şi sporirii întru virtuţi. Voi ştiţi că Sfântul Ioan a alcătuit o carte mântuitoare de suflet, care se cheamă Scara Duhovnicească, suitoare la cer. Acolo este zugrăvit lanţul neîntrerupt al virtuţilor, altfel spus treptele lor: urcând dintr-o treaptă în alta, creştinul intră, în cele din urmă, în cerul duhovnicesc, unde se face un singur duh cu Domnul. Îndreptând gândul nostru tocmai spre acest hotar al vieţii creştineşti, Sfânta Biserică vrea să ne spună:
“Nu vă temeţi de crucea răstignirii de sine şi nu fugiţi de purtarea crucii nevoinţei. Uitaţi-vă unde duc ele, şi însufleţiţi-vă. Aveţi pentru ce să vă osteniţi!”
Şi Scara aceasta are, negreşit, putere să toarne în fiecare suflet acest duh al râvnei bărbăteşti. Ea explică limpede totul: şi începutul fiecărei virtuţi, şi felul in care ea se maturizează, şi piedicile care apar în calea ei, şi mijloacele de a le birui – şi astfel îndeletnicirea cu virtuţile pare atât de uşoară, că cititorul vrea să se apuce numaidecât de nevoinţă, ca să sporească în ele. Ca atare, nu pot să nu doresc ca cei ce pot să cunoască această carte şi să se folosească de ea spre mântuirea lor. V-aş povesti-o chiar eu pe toată, însă de unde timp? O carte întreagă! Dar cel puţin vă voi arăta cele mai însemnate lucruri cuprinse în ea şi voi înfăţişa pe scurt, sub înfăţişarea suirii scării, întreaga noastră cale către Domnul.
Scara Sfântului Ioan Scărarul are treizeci de trepte, după numărul anilor vieţii neştiute a Domnului şi Mântuitorului nostru, după care El a început a face şi a învăţa. Asemenea scării văzute de Patriarhul Iacov, ea se sprijină cu un capăt pe pământ, ca să putem ajunge la ea noi, pământenii, iar cu celălalt pe cer, arătând hotarul menirii noastre. Pe scara lui Iacov urcau şi coborau îngeri, arătând că virtuţile creştineşti sunt lucru îngeresc şi se săvârşesc cu ajutorul sfinţilor îngeri. In capul scării, Sfântul Iacov vede pe Domnul: la Domnul duce şi Scara virtuţilor creştine, prin care fiecare, urcând din putere în putere, ajunge bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos – ajunge acea desăvârşire la care ne îndatorează Domnul: Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc Desăvârşit este (Mt. 5, 48); acea unire cu Dumnezeu pentru care S-a rugat Domnul: Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie (In 17, 21).
Văzând în faţa noastră acest bine de negrăit, să ne apropiem, fraţilor, cu bărbăţie de această scară şi să ne silim cu trezvie a sui pe ea fără lenevire.
Să ne apropiem cu bărbăţie şi să ne silim cu trezvie a pune început bun acestei suiri. Dacă peste tot începutul bun e jumătate din lucrare, cu atât mai mult în viaţa duhovnicească, pentru care el este schiţă deplină: fiindcă, ia priviţi, ce cere de la noi primul pas? Cere să părăsim pământul. In viaţa de zi cu zi este cu neputinţă să suim pe o scară fără să ne fi desprins de pământ, deasupra căruia nu avem cum să nu ne ridicăm în vreme ce păşim pe prima treaptă. La fel şi în rânduiala duhovnicească: prima treaptă a suişului spre desăvârşirea creştină este părăsirea pământului – a păcatului, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simţirile şi aşezările [dispoziţiile] sufleteşti pătimaşe, îndepărtare care se săvârşeşte în pocăinţă atunci când, lepădând şi deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună de a plăcea numai lui Dumnezeu. Cel care a ajuns la această hotărâre a făcut primul pas, a călcat pe prima treaptă. Cel ţintuit de pământ nu are cum să urce pe prima treaptă a unei scări: nici cel împovărat de păcate nu are cum să se gândească măcar la suişul către desăvârşire. Mai întâi abate-te de la rău, şi atunci vei începe să faci binele.
Abaterea de la rău, spune Sfântul Ioan Scărarul, e începutul pocăinţei; începutul pocăinţei e începutul mântuirii, iar începutul mântuirii e buna hotărâre de a plăcea lui Dumnezeu (treapta 26, cap. 65).
După ce am păşit pe scară, cum se suie în continuare? Întrebuinţând mâinile şi picioarele, călcând când cu piciorul stâng, când cu piciorul drept şi încordându-ne din toate mădularele trupului. In acelaşi fel şi cel care s-a pocăit şi a luat hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu purcede îndată la osteneală, care cere încordarea puterilor sufleteşti şi trupeşti, precum şi istovirea lor necruţătoare: fiindcă el are neapărată nevoie să se împotrivească sieşi în cele rele şi să se silească la bine, să ia aminte la sine şi la toate cele cu care se întâlneşte, din mulţimea lor să aleagă cele mai bune, să nu o ia înainte fără de vreme şi să nu rămână în urmă, să nu lase nebăgate de seamă nici cele mai mici momeli ale păcatului, să înlăture piedicile, să ghicească mijloacele prin care atacă vrăjmaşul şi să se lupte cu el fără a lăsa armele. Toate acestea şi cele asemănătoare alcătuiesc osteneala luptei cu patimile şi sporirea în facerea de bine, care definesc însuşi suişul către desăvârşire: fiindcă ce este desăvârşirea, dacă nu dezrădăcinarea patimii şi sădirea, în locul ei, a bunei aşezări [dispoziţii] sufleteşti? Tocmai aceasta este osteneala noastră de căpetenie – până ce o vom sfârşi, va trebui să urcăm nu doar o treaptă. Nu poţi dezrădăcina dintr-o dată toate patimile şi sădi dintr-o dată toate virtuţile. Atât o lucrare, cât şi cealaltă se săvârşesc treptat. Şi micşorarea fiecărei patimi are treptele ei, la fel ca întărirea fiecărei dispoziţii bune. Ca atare, la Sfântul Ioan Scărarul descrierea acestei osteneli se sfârşeşte abia la treapta a douăzeci şi şasea.
O, dar ce nu ne învaţă el acolo, şi împotriva cărei patimi nu ne înarmează?! Ne înarmează împotriva trufiei şi a slavei deşarte, a şireteniei şi vicleniei, a iubirii de bani şi dragostei de agonisire, a multei vorbiri şi a vorbirii de rău, a mâniei şi a pomenirii răului [ranchiunei], împotriva minciunii şi clevetirii, a lenei şi visării, a puţinătăţii de suflet şi fricii deşarte, şi aşa mai departe. Ne învaţă smerenia, nerăutatea, bărbăţia, privegherea şi osârdia la rugăciune, neagonisirea, întreaga înţelepciune, înfrânarea, blândeţea, tăcerea înţeleaptă, ascultarea, pomenirea morţii, plânsul, neînvârtoşarea inimii şi aşa mai departe. Dezrădăcinarea fiecărei patimi şi sădirea virtuţii potrivnice ei alcătuiesc o treaptă aparte, pe care trebuie să păşim pentru a ajunge la celelalte. In toate acestea este o rânduială – pentru fiecare om, totuşi, o rânduială proprie, pe care şi-o stabileşte în urma experienţei proprii.
„Cei ce încearcă a se sui la cer cu trupul“, spune Scărarul, „cu adevărat au nevoie de silire de sine şi neîncetată chinuire de sine. Hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu naşte osteneli. Aceste osteneli sunt lucrarea virtuţilor, altfel spus deprinderea neîncetată cu ele. Rodul acestei deprinderi este intrarea lor în obişnuinţă” – iar din obişnuinţă ia fiinţă statornicirea în bine.
Acesta este hotarul ostenelilor întru suirea pe scara virtuţilor. După cât se spune, cu cât te afli mai sus faţă de pământ, cu atât atracţia gravitaţională spre pământ este mai mică şi, prin urmare, este mai uşoară lupta cu greutatea sa pentru cel ce suie; şi este o anumită linie dincolo de care trupurile încetează cu totul să mai graviteze spre pământ, adică devin cu totul lipsite de greutate. Astfel, şi pe treptele desăvârşirii duhovniceşti, cu cât suie cineva mai sus, cu atât îl împovărează mai puţin cele pământeşti. Altfel spus, cu cât devine cineva mai neclintit în virtuţi prin deprinderea statornică cu ele, cu atât îl luptă mai puţin păcatele şi patimile. Şi există şi o înălţime a desăvârşirii unde patimile mor aproape cu totul şi sufletul se îndulceşte de tihna rămânerii în bine, tihnă în care face binele fără împiedicare, liber, nesilit, parcă în chip firesc, la fel cum fireşti sunt, de pildă, respiraţia şi circulaţia sângelui. Această treaptă este atinsă atunci când în suflet se înrădăcinează în chip desăvârşit toate virtuţile şi răsar nepătimirea şi curăţia. Acesta este cerul duhovnicesc – capătul de sus al scării. Celor ce au atins acest hotar le aparţin fericirile hotărâte de către Domnul şi culmea fericirilor: sălăşluirea lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Iacov la vârful scării. Nepătimirea este cerul de inimă al minţii, este cămara cea cerească a împăratului Ceresc. Rodul nepătimirii este deplinătatea dragostei şi desăvârşita sălăşluire a lui Dumnezeu în cei ce s-au făcut prin această nepătimire curaţi cu inima, despre care s-a zis: ca aceştia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8; treapta 29, cap. 2, 3, 14).
Iată unde suie şi prin ce se sfârşeşte sfinţita scară! Şi, iată, tocmai această privelişte vrea să o zugrăvească acum în mintea noastră Sfânta Biserică – fireşte, nu pentru curiozitate sau vorbire în deşert, ci pentru a ne da imboldul şi putinţa de a ne cerceta cu conştiinţă bună pe noi înşine si a lămuri unde ne aflăm si pe ce treaptă. Am păşit pe scară? Dacă am păşit, am suit departe, ne-am ridicat la înălţime mare de la pământ, se întrezăreşte cât de cât capătul suişului? Bineînţeles, a număra în amănunt treapta proprie poate fi un lucru greu şi chiar cu neputinţă; însă nu este greu să stabilim treptele care se deosebesc prin trăsături distincte. Ce osteneală este, de pildă, în a stabili prima treaptă? Cine nu este, oare, în stare să dea un răspuns limpede la întrebarea: „Te-ai pocăit şi ai luat hotărârea nestrămutată de a bineplăcea Domnului?” Cine, de asemenea, nu e în stare să spună dacă a intrat, după ce s-a căit de păcatele sale, în război cu patimile, dacă se luptă cu ele sau e înfrânt de ele? Aşadar, eu şi cu voi ce vom spune, fraţilor? Am călcat pe scară? Am făcut măcar primul pas?
Să răspundă la această întrebare conştiinţa fiecăruia; iar eu voi adăuga că măcar un pas dacă a făcut cineva, şi tot e bine. El e deja pe scară, e deja pe calea cea bună. Chiar dacă mai are de făcut multă osteneală până ce se vor arăta în el urmele limpezi ale desăvârşirii, începutul a fost pus. Rămâne doar să nu slăbeşti şi să nu te leneveşti, după măsura puterilor tale, a te mişca înainte. Binecuvântat va fi mersul tău; şi dacă va fi statornic şi neabătut, fără îndoială că va fi încununat de reuşită – aşa că este bine şi atât. Dar este rău dacă n-a fost făcut nici primul pas, dacă omul s-a dat pe mâna patimilor şi nici nu se gândeşte să le lase; sau, chiar dacă se gândeşte, amână de pe o zi pe alta; sau, părându-i rău după patima sa iubită, vrea s-o răscumpere cu vreun oarecare bine, fără a se lepăda de ea; sau, neavând patimi şi fapte păcătoase evidente, trăieşte fără grijă, nepăsându-i de curăţia inimii. Toţi aceştia şi cei asemenea lor nu se află pe calea cea bună, încă nu au păşit pe scara ce suie către Dumnezeu, şi au de făcut acest prim pas. Iată de ce ni se şi aminteşte de Scară la mijlocul Postului: pentru ca, dacă cineva, înţelegându-i lecţiile, îşi dă seama că încă rătăceşte în afara ei, să aibă vreme să îşi vină în fire şi să se pocăiască. Iată, toţi cei ce încă aveţi de făcut asta, grăbiţi-vă s-o şi faceţi; iar apoi să aveţi de două ori mai multă osârdie pentru a vă îndrepta şi a întări în voi deprinderile bune – căci alţii nu bat pasul pe loc, ci tot înaintează. De ce să rămânem noi în urmă?
Să alergăm, fraţilor, cu toţii în aşa fel ca să ajungem la ţintă, uitând de cele din urmă şi tinzând spre cele dinaintea noastră. Cel care s-a oprit, acela nu mai merge. Cine nu merge mai departe, acela negreşit rămâne în urmă sau chiar se mişcă înapoi. Nu este clipă în care să nu făptuim ceva, şi nu e faptă care să nu fie ori plăcută, ori neplăcută lui Dumnezeu – asta fiindcă noi suntem persoane şi în orice punem voinţa noastră, potrivit căreia faptele se întorc fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre plăcerea egoismului nostru, şi ca atare slujesc fie spre buna sporire în mersul nostru, fie spre împiedicarea acestuia. Cel cu luare-aminte la sine şi la tot ce îl înconjoară nici nu poate să se oprească, ci la orice pas înaintează tot mai mult în desăvârşirea sa, din toate adună împreună cu Domnul şi din toate se îmbogăţeşte. Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16)”.
Sfântul Teofan Zăvorâtul