Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. I Cor. 3, 9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care este harul.
Pentru creştini, nici un gând, nici un sentiment, nici o acţiune nu poate răsări în chip evanghelic fără ajutorul harului divin. Omul, în ceea ce-l priveşte, vine cu dorinţa, dar Dumnezeu dăruieşte harul, şi doar din această lucrare reciprocă sau sinergie, se naşte personalitatea creştină. Pe fiecare treaptă a scării desăvârşirii, harul este esenţial creştinului. Omul nu-şi poate impropria nici măcar o singură virtute evanghelică fără ajutorul şi suportul harului lui Dumnezeu.
Totul în creştinism se realizează prin har şi voie liberă fiindcă totul este lucrarea comună a lui Dumnezeu şi a omului. Sfântul Isaac pune accentul mai ales pe această lucrare comună a voii omului şi a harului lui Dumnezeu în întreaga viaţă a creştinului. Harul deschide ochii omului spre a discerne binele de rău. El întăreşte simţirea lui Dumnezeu înlăuntrul său, îi deschide viitorul şi-l umple de lumină mistică. Cu cât mai mult har îi dăruieşte Dumnezeu credinciosului, cu atât mai mult îi descoperă prăpăstiile răului din lume şi din om. În acelaşi timp, El îngăduie ispite din ce în ce mai mari asupra lui, ca el să poată gusta forţa harului dăruită de Dumnezeu şi să înveţe că doar cu ajutorul harului el poate birui ispite şi mai grele şi mai ruşinoase. Fiindcă de îndată ce harul observă că sufletul omului devine mulţumit de sine, mărindu-se în propriii săi ochi, acesta îl părăseşte şi îngăduie ispitelor să-l chinuie până când acesta devine conştient de boala sa şi îşi caută smerit ajutor la Dumnezeu.
Prin împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu şi a propriei sale voinţe, omul creşte în credinţă la o statură desăvârşită. Aceasta se întâmplă în trepte, fiindcă harul intră în suflet „încetul cu încetul” (puţin câte puţin), fiind dăruit în primul rând celor smeriţi. Cu cât este mai mare smerenia, cu atât mai mare este harul, iar înţelepciunea este cuprinsă înlăuntrul harului. „Cei smeriţi sunt dăruiţi cu înţelepciune prin har” . Înţelepciunea plină de har descoperă treptat tainele celui smerit, una după alta, culminând cu taina suferinţei.
Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinţei. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înţelegerea sa în ceea ce priveşte sensul şi scopul suferinţei şi al ispitei. Dacă acesta alungă harul de la el prin trândăvie şi dragoste faţă de păcat, omul alungă de la sine singurele mijloace pe care le are de a afla sensul şi justificarea suferinţelor şi ispitelor sale.
Cuviosul Iustin de la Celie, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi 2003