„Împărtăşiţi-vă des, rugaţi-vă fierbinte şi veţi vedea cum o mână puternică vă va ţine” (Cuviosul Amfilohie Makris)
Dascăl de folos şi trupului, şi sufletului, este neîncetata aducere-aminte de moarte. Să le lăsăm deoparte pe toate câte se petrec între timp, s-o avem doar pe ea înaintea ochilor noştri, închipuindu-ne patul acela, unde întinşi ne vom da duhul, şi altele asemenea.
Să nu se lase biruit de adormire cel ce vrea să fie de-a pururi nevătămat. Insă e nevoie să se petreacă una din două: fie să cadă şi să se piardă, după despuierea de virtuţi, fie să stea necontenit cu mintea întrarmată. Pentru că vrăjmaşul stă tot timpul cu arma în mână pe metereze, cu toată oştirea sa.
Din continua aducere-aminte şi chemare (invocare) ale Domnului nostru Iisus Hristos, când rugăciunea minţii către El e neîntreruptă, cu trezvie şi luare-aminte, fără şovăire, în minte se naşte o stare dumnezeiască. Prin urmare, s-avem cu adevărat drept lucrare, pe care o vom săvârşi de-a pururi şi în acelaşi chip, chemarea (invocarea) Domnului nostru Iisus Hristos, strigând către El cu inima înflăcărată, spre a ne face părtaşi sfântului Lui nume. Lucrarea continuă, şi în virtute, şi în viciu, e mama deprinderii – şi aceasta e a doua natură. Când ajunge mintea la o asemenea stare, îi caută pe demonii vrăjmaşi, aşa cum copoiul caută iepurele prin tufişuri. Iar copoiul caută iepurele ca să-l mănânce, pe când mintea nevoitoare, pe vrăjmaşul spre a-l nimici.
Când se întâmplă aşadar să se înmulţească în mintea noastră gândurile rele (viclene), să strecurăm printre ele chemarea (invocarea) Domnului nostru Iisus Hristos şi îndată vom vedea cum se risipesc ca fumul, după cum experienţa ne-a învăţat. Şi, atunci când mintea se va goli de gânduri rele (viclene), să începem din nou chemarea (invocarea) şi trezvia şi invocarea continue. Aidoma, de câte ori vom păţi aceasta din pricina ispitei.
Aceasta se înfăptuieşte prin continua aducere-aminte şi chemare (invocare) ale lui Iisus Hristos, prin trezvie (priveghere), cererea stăruitoare şi fierbinte şi prin luarea-aminte (atenţia) cu mintea. Strigându-L pe Hristos, ne facem părtaşi sfântului Său nume. Şi unul dintre darurile dumnezeieşti pe care ni le-a hărăzit atunci este străpungerea şi dumnezeiasca desfătare ale inimii când chemăm neîntrerupt numele Său cu inima arzând de dragoste dumnezeiască.
Cei ce se nevoiesc se întâmplă adesea să se umple de gânduri viclene (rele). Şi cum se pot nimici, din câte ne arată experienţa? Numai prin chemarea (invocarea) Domnului nostru se risipesc, ca fumul în aer. Şi după ce se vor elibera (de gândurile viclene), vor lua aminte din nou la paza minţii, chemând numele Său – ori de câte ori ne ispiteşte vrăjmaşul.
Nu se poate înota cu haine grele sau trăi fără a respira sau lupta fără arme. Aşa şi fără de cererea stăruitoare şi fără de smerenie nu poţi învăţa despre războiul ascuns, purtat de vrăjmaşii nematerialnici împotriva noastră.
Cel viclean ne înfăşoară în plasele lui, ca păianjenii, muştele. Nu avem deosebirea duhurilor – aceasta este o harismă a celor sporiţi duhovniceşte. Singurele mijloace de ajutor pentru înţelegerea capcanelor pe care ni le întinde urătorul binelui şi pentru dobândirea deprinderii duhovniceşti sunt cererea stăruitoare la Domnul şi smerenia cea după Dumnezeu.
Orice am face, aplecarea spre studiu, munca cu mâinile, comunicarea cu ceilalţi să nu ne răcească, ci să ne încălzească inima, să nu ne despartă de legătura cu Dumnezeu. Să întărim necontenit acest simţământ prin rugăciune şi luare-aminte. Aşa nu se va pierde înflăcărarea care pune sufletul în legătură cu Dumnezeu, şi sufletul nostru nu va fi împresurat de răceala şi îndepărtarea de Dumnezeu.
Fără lăuntrica dârzenie duhovnicească, lupta din afară e în van. Precum nu e cu putinţă să intri în război cu trupul gol, neînarmat, sau să treci înot o mare cu hainele pe tine, sau să trăieşti fără să respiri, aşa nu e cu putinţă fără smerenie şi rugăciune stăruitoare la Hristos să deprinzi războiul nevăzut, să izgoneşti şi să loveşti cu meşteşugire pe vrăjmaşul nematerialnic.
Pe scurt, odată ce te vei aduna în sinea ta, învie-ţi voia şi cu râvnă fierbinte înfăptuieşte-ţi lucrarea duhovnicească aşa cum ţi-a arătat-o călăuza ta duhovnicească.
Să iei însă aminte cu străşnicie la ce se va naşte înăuntrul tău. Dacă se va ivi împotrivire din partea vreunei patimi, osândeşte-o şi loveşte-o în chip nematerialnic cu virtutea cuvenită, căci rostul la toată privegherea este a nu fi înrobit de gânduri şi de patimi.
E nevoie în viaţă nu numai de făptuirea din afară, ci şi de îmbinarea faptei cu contemplaţia (vederea duhovnicească), fiindcă această îmbinare curăţă sufletul de părţile rele şi îl întăreşte [în străduinţa] spre bine. Să ne însuşim lăuntric adevărurile cuvântului lui Hristos şi Adevărul ne va face liberi.
Cercetează, învaţă, iubeşte şi mergi înainte în viaţa după Hristos, învăţându-i şi pe alţii despre aceasta. Celui ce învaţă pe alţii fără a se învăţa pe sine cuvântul lui Hristos nu i se descoperă, pentru că nu s-a învăţat mai întâi pe sine însuşi, după cum spune şi Apostolul Pavel: „Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” Rm. 2, 21).
Viaţa creştinului este o luptă împotriva patimilor, a cărnii (trupului) şi a duhurilor viclene. In lupta aceasta nădejdea şi mântuirea sunt Dumnezeu. Ispitele şi necazurile vin cu îngăduinţa lui Dumnezeu spre folosul sufletesc, cu ajutorul cărora dobândim inima zdrobită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi”. Când rugăciunea se va statornici în inimă, însingurarea va fiinţa, în inimă, nu într-un loc anume – locul în care ne vom afla nu va avea nici o însemnătate. Cel evlavios, oriunde s-ar afla, se poate retrage înlăuntrul său cu ajutorul rugăciunii.
Sfaturile unui isihast necunoscut, Editura Sophia