Şi pentru că într-un anumit fel spovedania de obşte [la mănăstire se obişnuieşte spovedania obştii înainte de fiecare mare sărbătoare şi în mod special înainte de Înălţarea Domnului – n.n.] de acum poate să fie şi ultima – pentru că nu ştim cât timp mai avem, toate sunt în mâinile Domnului – motiv pentru care trebuie să ne simţim acum, cât suntem împreună, ca şi când aceasta ar fi prima noastră spovedanie – de fapt, aşa ar trebui să ne simţim de fiecare dată, altfel nu cred că are aceeaşi valoare – dar în acelaşi timp, însă, şi ultima spovedanie din viaţa noastră.
Dacă nu lăsăm la o parte această mentalitate lumească, care ne face să folosim relaţia noastră cu Dumnezeu pentru propriul folos, ca să ne fie bine, nu vom ajunge nicăieri. Nu asta este ceea ce căutăm noi. Ceea ce căutăm este să-L găsim pe Dumnezeu, să-L ascultăm şi să ne conformăm voinţei Lui şi poruncilor Lui. Asta este. Pe toate celelalte le ştie Dumnezeu si le rânduieşte El, nu noi.
În adâncul nostru, nu putem să luăm hotărârea de a gândi aşa, şi asta nu pentru că avem diferite griji şi obligaţii – pe care le avem, dar le folosim numai ca justificări – ci pentru că atunci când începem să gândim astfel şi să ne lăsăm în mila Domnului, ne pierdem sinele. Numai că altfel nu putem să ne numim cu adevărat creştini.
Am să mai repet încă o dată ceea ce spune Domnul, lucru pe care personal l-am auzit de foarte multe ori, dar de fiecare dată parcă e prima oară, şi ar trebui şi dumneavoastră să simţiţi la fel: „Cine vrea să Mă urmeze, să se lepede de sine însuşi.” Pe toate le facem sub stăpânirea propriului nostru ego, şi asta ne împiedică să obţinem comuniunea cea adevărată cu Dumnezeu.
Mai văd câteodată şi unele suflete care au luat chiar în serios această apărare a egoului, şi care s-au dedicat acestei lupte, nu-i mai preocupă nimic altceva decât să nu îşi supere egoul, să aibă o părere bună despre ei înşişi şi aşa mai departe. Pentru că atunci când Domnul spune să ne lepădăm de noi înşine, s-a terminat, înseamnă că trebuie să o facem si să-I urmăm Lui, si numai atunci ne vom afla pe drumul despre care zice Pavel că „nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“. Astea nu sunt numai cuvinte, ci un adevăr valabil pentru absolut fiecare creştin. Nu este, adică, numai pentru câţiva aleşi, pe care să-i avem aşa, ca un tampon în relaţia noastră cu Dumnezeu, iar noi să ne trăim viaţa după bunul plac.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină, 2014