Când se va întări asupra noastră mâhnirea pentru multe, atunci sufletului îi stă înainte mare nevoință. Cumplit este acest duh al trândăviei, înjugat fiind cu duhul scârbei, căci când sporește, ajută acestuia din urmă, făcându-se el mai cumplit și mai îngreuietor.
Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă. În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu?
Nu se poate înainta în viața spirituală detașat de faptele credinței. Credința se înmulțește prin faptele ei. Dacă cei credincioși postesc, atunci și cei cu puțină credință trebuie să postească, pentru a avea fapta credinței care-i întărește în credință. Dacă cei credincioși merg la biserică, și cel care are mai puțină credință trebuie să se ducă la biserică, pentru a face act de prezență.
În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Știți din istorie că înaintașii noștri, creștini ortodocși, erau oameni foarte temători de Dumnezeu și totdeauna aveau credință tare și adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Și Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credința lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde.
Dar poate întrebați: „Cum se poate să dea cineva toate ale sale săracilor, fără să aibă dragoste?”
„Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe”. (Romani 5, 3)
– Ați spus clar că sfinții nu sunt prieteni ai lumii, ci sunt prieteni ai lui Dumnezeu.
Trebuie deci să știm ce curse ne întinde diavolul și cum se luptă să ne înrobească, căci doar atunci vom putea rupe sforile cu care ne înfășoară. Și, când vom scăpa de tirania lui, va veni în noi Împărăția lui Hristos, care vine numai la cei care-L cunosc. Atunci vom deveni împreună-locuitori cu îngerii. Atunci, în locul blestemului lui Adam, vom avea binecuvântarea dumnezeiască. Și, în loc de moarte și stricăciune, vom avea viață veșnică.
Adevărul este că m-am ostenit mult. De multe ori m-am indignat. Alteori am deznădăjduit. Mi-a spus odată un frate: Cu stareţul tău omul n-ar rezista nici douăzeci de minute. Tu, părinte, mai mult de patruzeci de ani, cum l-ai purtat?
– Să-ţi spun! Poţi crede că este străduinţa, să zicem, lupta cu gândurile. Poţi s-o pui, într-un fel, pe seama ascultării. Poţi afirma că se datorează rugăciunii.
Într-o altă epistolă face referire la cum harul amintirii morții îl învață și îl conduce pe om la rugăciunea cea curată. Scrie cu sinceritate și cu simplitate că lucrarea harului amintirii morții înăuntrul său „a ținut vreme de zece ani și s-a întețit în mod progresiv”, el însuși ajungând „aproape la epuizare desăvârșită”.
Curățește-mă cu harul Tău, Milostive Părinte; șterge întinăciunile mele cu isopul Tău atotcurățitor și tămăduiește rănile mele, ca să dau mulțumită harului Tău!
