Petrecând mereu în mijlocul turmei sale, Patriarhul Pavel, ca un mare duhovnic, avea darul de a vedea cât poate împlini fiecare om din poruncile lui Dumnezeu, după măsura vârstei sale duhovniceşti: cui i se potrivea acrivia şi cui iconomia, în funcţie de împrejurări. De aici şi cercetarea amănunţită şi lămurirea acestor principii în cunoscutele sale răspunsuri din Revista Glasnik. Patriarhul Pavel a stăruit asupra însemnătăţii neîndoielnice a Sfintelor Canoane, pomenind că: Şi acrivia, şi iconomia sânt folosite de Biserică cu acelaşi fel – mântuirea credincioşilor – dar ţinând seama tot timpul de puterile lor şi de împrejurările în care trăiesc. Iar, la întrebarea mea: în ce măsură Biserica Ortodoxă Sârbă foloseşte azi principiul iconomiei, având în vedere împrejurările în care trăieşte turma sa?, patriarhul a dat un răspuns mai amănunţit, pentru a fi înţeles şi folositor tuturora:
De bună seamă, şi astăzi Biserica foloseşte amândouă principiile. Acrivia ne îndeamnă să ţinem cu asprime canoanele, iar iconomia îngăduie ca, în anumite situaţii, să ţinem seama de împrejurările vieţii omului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păstorul duhovnicesc trebuie să aibă grijă să vadă dacă omul va putea duce epitimia, canonul primit pentru păcatele sale. Pentru că, dacă nu are puterea s-o primească, ar fi ca şi cum ai vrea să cârpeşti ceva, dar strici şi ce era bun. Într-un asemenea caz trebuie întrebuinţată iconomia, trebuie lucrat cu îngăduinţă până la o anumită măsură, după care trebuie folosită acrivia, adică trebuie ţinută asprimea canoanelor. Până unde să fie această măsură, asta ţine de vârsta duhovnicească a fiecăruia. La început, iconomia şi acrivia sânt la distanţă una de alta. Insă, cu cât creştem duhovniceşte, cu atât depărtarea dintre ele se micşorează, până când se vor întâlni şi atunci vom ajunge la acea vârstă duhovnicească când vom şti să recunoaştem şi să folosim doar ce este cu totul îndreptăţit, fără pogorăminte. Dar, până atunci, trebuie să ne ţinem şi de una, şi de alta, după măsura vârstei noastre duhovniceşti.
Când Apostolul Pavel a fost prins de duşmanii săi, care făceau parte chiar din neamul său, dregătorul Roman a pus să fie dus în faţa judecătorului Evreu pentru a fi ascultat… însă nepotul lui a aflat că patruzeci de oameni s’au jurat că-l vor ucide dacă va ajunge la judecătoria Evreiască şi atunci s’a dus să-i spună asta dregătorului Roman. El îndată a poruncit unor ostaşi, călări şi pedeştri, să-l ducă pe Pavel în Cezareea, căci Apostolul Pavel, fiind cetăţean Roman, avea dreptul să fie judecat de către împărat. Aşa a fost trimis la Roma, la judecata împărătească. Era toamnă, iar ei călătoreau cu corabia. Când au ajuns în Creta, au hotărât să se oprească pentru că venea iarna. Apostolul Pavel i-a sfătuit să găsească un golf mai ferit, pentru că locul unde au tras întâi nu era tocmai potrivit pentru petrecerea iernii, însă, între timp, vremea s’a mai îndreptat, iar stăpânul vasului i-a poruncit căpitanului să pornească spre Roma, corabia fiind plină cu grâu, iar el fiind stăpânul şi-al vasului, şi-al grâului. Aşa că au pornit. Vremea însă s’a schimbat, a venit o furtună care nu se mai oprea, şi zile întregi n-au putut vedea nici soare, nici lună, cum se zice. De frica naufragiului, căpitanul a stăruit să se arunce grâul în mare. Dar stăpânul vasului s’a împotrivit, nici nu voia să audă. Insă căpitanul a zis: «Dacă ne vom scufunda, se va duce şi corabia, şi grâul, şi noi toţi.» Apoi, ca să se uşureze corabia, căpitanul a poruncit să se arunce în apă şi alte lucruri care nu erau de neapărată trebuinţă. Nimeni nu mai mânca nimic – şi erau mai bine de două sute şaptezeci de oameni pe corabie.
Într’o dimineaţă, Apostolul Pavel a zis: «Fraţi, vă rog pre voi să mâncaţi, căci nici unuia din voi păr din cap nu va cădea.’ Şi ei s’au încurajat puţin şi-au început a mânca. In cele din urma, au ajuns la un ţărm şi au vrut să lase o barcă la apă, dar Apostolul, văzând ce se întâmplă, i-a zis căpitanului: «De nu vor rămânea aceştia în corabie, voi nu va veţi putea mântui.» Atunci ostaşii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă. Văzând un ţărm în apropiere, au socotit să scoată corabia acolo. Dar, din pricina valurilor, corabia s’a lovit într’o stâncă şi s’a spart, iar unii au scăpat pe scânduri, alţii înotând şi cu toţii au ajuns la liman. Ostaşii ţinuseră înainte sfat să fie omorâţi cei legaţi, între ei şi Pavel. Iar sutaşul, vrând să-l scape pe Pavel, a poruncit ca mai întâi cei care ştiu să înoate să sară şi să se îndrepte către ţărm.
Când au ajuns la liman, locuitorii insulei le-au adus lemne ca să facă un foc şi să se încălzească. Apostolul Pavel a luat un braţ de vreascuri să le arunce pe foc, dar o viperă a ieşit din vreascuri şi l-a apucat de mână. El a scuturat-o, iar cei din jur au zis: «Cu adevărat ucigaş este omul acesta care mântuindu-se din mare, Judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască.» Dar, văzând că nu a păţit nimic, ziceau: «Că este Dumnezeu.» (F. Ap. 27; 28)
Iată, vedeţi, dintr-o extremă în alta! Şi cum tâlcuim: stăpânul vasului era pentru acrivie, pentru asprime – să nu se arunce grâul. Căpitanul era pentru iconomie – nu merită să păstrezi grâul şi să pierzi şi corabia, şi grâul, şi oamenii. Şi unul, şi celălalt erau în greşală. Doar Apostolul Pavel a fost în adevăr, zicând că vasul se va pierde, iar lor nici păr din cap nu le va cădea. Aşadar, când vom creşte duhovniceşte, atunci vom şti cu adevărat ce şi cum va trebui să facem, în fiecare clipă!
Iovan Ianici, Să fim oameni, Editura Predania