Ce înseamnă rugăciunea? Înseamnă a recunoaște că nu e suficientă credința mea, că nu e suficient entuziasmul meu, că nu e suficientă poziția pe care o ocup, cultura pe care o stăpânesc, educația în consecință, că nu e suficientă puterea pe care o am, că nu e suficientă nici măcar dragostea pe care o am și, în cele din urmă, că nu e suficientă lucrarea pe care încerc să o săvârșesc și că am nevoie de ajutor. Și mai mult decât atât, înseamnă că ceea ce sunt eu prin propriile mele puteri nu e suficient în a mă defini pe mine în identitatea cu care m-a făcut Dumnezeu, cu care m-a adus la existență și că sunt mult mai puțin față de ceea ce aș putea fi în situația în care m-aș apropia, așa cum ne descrie Evanghelistul Matei, în rugăciune, de Hristos.
Dar dacă este icoana cea mai frumoasă a omului, socotesc că deopotrivă este și judecata cea mai aspră pe care ne-o facem noi înșine stând în fața lui Dumnezeu. Pentru că, într-un fel, aș zice că omul este atât cât poate să se roage. Omul este și devine atât cât reușește să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune. Și fac această subliniere.
Deși înțelegem că rugăciunea este nu doar una din lucrările noastre duhovnicești, ci este însăși lucrarea noastră duhovnicească, totuși, ne preocupăm foarte puțin de rugăciune. Și mai mult decât atât, chiar dacă nu grăim cu toată gura, cred că se întâmplă, și poate nu de puține ori, chiar să considerăm că rugăciunea este pierdere de vreme. Pentru că nu avem rezultate imediate sau mai ales din această pricină, avem această privire asupra rugăciunii.
Când Îi cerem ceva lui Dumnezeu și nu ni se întâmplă foarte rapid să se împlinească, atunci ajungem la concluzia că rugăciunea chiar poate să fie o pierdere de vreme. Și zic încă o dată, chiar dacă n-o mărturisim cu toată gura. Și lucrul acesta se mai vede și din viața noastră zilnică. Pentru că trăim într-o societate super-activă, facem foarte multe lucruri într-o zi. Și totuși, pentru rugăciune găsim foarte puțin timp. Aproape deloc. Și fac și această paranteză din propria-mi experiență. De multe ori, când stau de vorbă cu unul sau cu altul (și până la urmă cu mine însumi) și trecem prin probleme, prin necazuri, prin suferințe și, încercând să găsim o soluție, indicăm calea rugăciunii, parcă cel care stă în fața noastră aude și nu aude. În sensul în care ar prefera ceva mult mai „sigur”, o „rețetă” mult mai clară. Eventual chiar să lase un pomelnic cu o sumă însemnată, dar problemele să i se rezolve. Și totuși, noi insistăm pe rugăciune, pentru că este modul cel mai sigur, nu în care ne rezolvăm noi problemele, ci modul cel mai sigur în care ne împreunăm cu Cerul. Și nu există lucrare mai importantă în această lume decât a ne împreuna cu Cerul. Dacă suferim este pentru că suntem prea împreunați cu lumea și prea puțin împreunați cu Cerul.
Rugăciunea este lucrarea esențială care ne face oameni după chipul lui Dumnezeu și care ne oferă șansa de a ne dobândi identitatea cu care ne-a făcut Dumnezeu.
E nevoie să ne obișnuim și cu alte criterii decât cu cele ale lumii. În sensul în care – așa zice lumea – să investim rapid și să câștigăm rapid. Ce este mai important în această lume decât a câștiga Împărăția lui Dumnezeu? Iar calea de a câștiga Împărăția lui Dumnezeu este tocmai rugăciunea. Rugăciunea este „partea care nu se va lua de la noi”. Să nu uităm acest lucru din dialogul Domnului cu surorile Marta și Maria.
Extras din Predica Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului), 18 iulie 2021, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.