Sfânta Liturghie, pentru tot creştinul, este locul unde se poate face un schimb de viaţă. Omul dă viaţa sa mică şi limitată şi o primeşte pe cea măreaţă şi nesfârşită a lui Dumnezeu. În Liturghie îi aducem Domnului o bucăţică de pâine şi un pic de vin, neînsemnate în ele însele. Ce le dă valoare este ceea ce punem noi în ele.
… Nu socotesc că mă aflu printre români, consider că mă aflu printre frații și surorile mele din România, pentru că nu există o Biserică Ortodoxă Română sau o Biserică Ortodoxă Greacă sau o Biserică Ortodoxă Rusă, ci există o singură Biserică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum mărturisim în Crez.
Aţi putea să ne faceţi o scurtă descriere a unui duhovnic bun?
Toate în viață, chiar și necazurile, devin prilejuri de a-i aduce mulțumită, în strădania noastră de a-i înapoia Domnului dragostea tare pe care I-o datorăm, căutând să-I bineplăcem și să-I răspundem, fie chiar și într-o mică măsură, iubirii Sale până la sfârșit.
Monahul care se străduiește să Îi dăruiască Domnului o iubire puternică, precum El ne-a arătat nouă, și încearcă să născocească mereu noi căi de a afla o legătură mai strânsă cu Hristos, ca inima lui să poată mărturisi această dragoste adâncă pentru El, cu siguranță va spori duhovnicește. Monahismul într-adevăr ține de iubire.
In fiecare zi, la sfârşitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă” (Psalmi 95, 1). Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se înalţă neîncetat către El prin harul Său.
Întocmai cum deșertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Și-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credință, tot așa și sfinții, prin statornicia credinței lor și prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu.
Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cât de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui!
Îi dăm lui Dumnezeu o bucățică de pâine și un pic de vin – de fapt acestea sunt mai nimic. Nu au mare valoare. Dar ce le face să fie valoroase este ceea ce creștinii aduc în inimile lor și că transmit prin aceste daruri toată credința lor, toată smerenia lor, toată pocăința lor, toate așteptările lor de la Dumnezeu și toată viața lor pe care o pun în aceste daruri și îi spun lui Dumnezeu:
Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
În Vechiul Testament se spune că dragostea este la fel de tare ca moartea, dar Noul Testament ne învaţă că iubirea de Dumnezeu e mai puternică decât moartea. Aşadar, dacă am răbdat ruşine pentru Hristos, iar El ne-a dăruit în schimb energia dragostei Sale, atunci suntem în stare să suferim şi să trecem prin necazuri fără să le simţim greutatea, necazuri pe care altminteri nu le-am putea înfrunta.
Părintele Sofronie are un cuvânt foarte frumos la praznicul Schimbării la Faţă. El ne aminteşte că Domnul, înainte de a le arăta ucenicilor slava Sa, timp de o săptămână nu a rostit niciun cuvânt şi nici nu a făcut vreo minune, ci a rămas în rugăciune împreună cu aceştia. Şi aceasta ca să le arate că Dumnezeu i Se descoperă omului numai atunci când, în rugăciune, duhul lui se linişteşte în Duhul lui Dumnezeu.
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Sunt părinţi care trăiesc o oarecare deznădejde deoarece copiii lor crescuţi în Biserică de mici, participând la slujbe, luând Sfânta împărtăşanie, uneori par mai răi sau mai neastâmpăraţi decât alţi copii, care nu sunt în Biserică. Ce se întâmplă de fapt cu ei? Şi cum pot scăpa părinţii de această deznădejde?
Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”.