Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cât de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui! Această nădejde îl face pe om să se bucure de suferinţele vremii acesteia şi să le considere mărunte şi nevrednice de „slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom. 8:18). Toţi sfinţii din ultimele douăzeci de veacuri, din vremea lui Petru, mai marele apostolilor, până în zilele noastre, prin nădejdea lor în venirea lui Hristos, au privit suferinţele ca pe un semn al dumnezeieştii alegeri fără de care „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu” nu poate să odihnească în inimile noastre (1 Petru 4:14).
Cu cât se apropie ziua venirii lui Hristos (parousia), cu atât şi semnele rele care o vestesc se înmulţesc: suferinţa neamurilor, bolile, scandalurile, trădările, mulţimea nedreptăţilor, răcirea dragostei, pustiirea pământului şi, mai presus de toate, larg răspândita nepăsare şi nebăgarea în seamă a faptului că, potrivit prorociilor, Domnul va veni „ca un fur” (Apoc. 3:3). Dar în ciuda tumultului răutăţilor, creştinii aud limpede glasul Domnului, care le zice:
„Iar, când vor începe să fie acestea, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie răscumpărarea voastră” (Lc 21:28).
Sfârşitul se apropie într-un chip atât de tragic, şi Domnul spune că tocmai acum este timpul „să ridicăm capetele noastre”. Există întotdeauna o contradicţie de această natură, pentru că credinţa noastră este mai presus de mintea raţională.
Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El”„a pătimi pentru El” devine mai mare (cf. Filip. 1:29).
Părinţii nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârşitul lumii. Odată, un ucenic şi-a întrebat stareţul: „Ce am făcut noi, avva?” Şi bătrânul a răspuns: „Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinţii noştri”. „Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?”, a întrebat din nou. „Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi”. „Şi ce vor face creştinii de pe urmă?”, a întrebat ucenicul. „Aceia abia vor putea să păstreze credinţa, dar ei vor fi mai slăviţi în cer decât părinţii noştri, care puteau să învie morţii.“.
De aceea se cuvine credincioşilor „să umble întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (cf. 2 Petru 3:11-12), dând mulţumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paşti şi „dreptate şi sfinţire şi izbăvire” (1 Cor. 1:30). În acelaşi timp trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârşită şi neclintită părtăşie în veşnica Sa împărăţie, dimpreună cu cetele tuturor sfinţilor care, prin harul Său, ne-au fost daţi ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi aşteaptă pe „cei ce au iubit arătarea Lui” (2 Tim. 4:8).
Din Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009
Doamne ajuta ♥️