Domnul îl cercetează pe om într-un mod personal, de aceea fiecare dintre noi își are propria-i cale către Dumnezeu. Am auzit istorisiri uimitoare despre cum și-au trăit unii oameni „dragostea cea dintâi”. Adeseori cea mai mică deschidere a inimii este de ajuns ca Dumnezeu să intre înlăuntrul omului și să i Se descopere.
Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru și prietenii meu urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia de la ora șase; Liturghia trebuia să înceapă la șapte și din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulți preoți mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, așa că eram cu totul obosit și secătuit.
La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însemnate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta învăţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recunoaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputinţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămână pururi vie.
Am vorbit despre aceste cuvinte ale lui Hristos către Siluan: “ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Acestea nu sunt pentru toată lumea- nici măcar pentru toți călugării. Îmi amintesc că, atunci când am devenit duhovnic, am început să pricep un pic cum se trăiește această și am vrut să o împărtășesc cu cei dimpreună cu mine vietuitori și încercăm s-o învăț pe una din maici; și Părintele Sofronie mi-a spus (iertați-mă că vorbesc așa deschis): “nepriceput mai ești! Asta nu este pentru toată lumea, nici măcar pentru toți călugării. Spune-i acestei persoane să-și împlinească ascultarile, să facă lucrul dat de egumen, adică lucrul mănăstirii, și se va mântui”.
Fiecare creştin poate istorisi o poveste minunată şi unică despre întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos, căci Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ ca să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut, Se descoperă pe Sine în chip diferit fiecărei persoane în parte, ba chiar fiecărui neam, precum aflăm din convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă.
Toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția, iar soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată!
Păcatele noastre sunt ca praful pe geamul de la fereastră. Printr-o singură mișcare ștergem praful și fereastra devine curată.
În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul. În centrul ei stă Întruparea lui Hristos, Izbăvitorul lumii, viaţa şi jertfa Lui mântuitoare, precum şi îndoita Sa arătare, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea omului, prin care L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului şi pe omul căzut înaintea lui Dumnezeu.
Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).
Considerați că spovedania este necesară înaintea fiecărei împărtășanii? Cât de des recomandați Sfânta Împărtășanie? În afara posturilor mari, e condiționată de alte zile de post în afara celor rânduite?
Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu, cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Tocmai la aceasta ne îndeamnă Apostolul când zice: „De este cineva bucuros, să cânte. De este cineva trist, să se pocăiască“ (cf. Iacov 5,13).
Tragedia omului contemporan este aceea că vieţuieşte în afara inimii sale. El gândeşte, lucrează şi chiar iubeşte şi se roagă în afara inimii. Perioada Postului Mare ne dă prilejul să pătrundem în inima noastră şi să ne întoarcem la ea precum fiul risipitor la casa tatălui său.
Harisma credincioșilor este, în general, harisma pocăinței. Aceasta este și a noastră a tuturor. Oricine ai fi, și patriarh, și monah, și credincios simplul, toți avem nevoie de harisma pocăinței.
Liturghia este un act de aducere de mulţumită lui Dumnezeu şi, sigur, noi aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui către noi.
