Pentru a putea înțelege care este misiunea mănăstirii în lume și cum se lucrează ea, avem nevoie să vedem ce înseamnă monahii și mănăstirile în Biserică, ce înțelegem prin lume și care este relația dintre monahi și poporul lui Dumnezeu din lume.
În limba română folosim pentru viețuitorii mănăstirilor trei termeni: monahi, respectiv monahii, călugări, respectiv călugărițe, și părinți, respectiv maici.
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăjmaşii de pe pământ?
Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.
7 Cuvinte este povestea unui om care a petrecut 21 de ani în închisoare, trecând prin experiențe la limită: reeducarea de la Pitești, cavoul din Jilava, jocul cu moartea din Aiud. În anii de triumf comunist din România îndrăznește să rostească 7 Cuvinte către tineri, un îndemn la un zbor eliberator din sclavia materiei.
Peste 30 de oameni depun mărturie despre viața Părintelui Gheorghe Calciu într-un documentar artistic căruia nu-i lipsesc verva, sensibilitatea și umorul.
„Fii smerit, fă ascultare, supune-te şi te vei mântui”, spune Preacuviosul Varsanufie. Şi nu cârti niciodată: „Ce este aceasta şi la ce foloseşte?” etc.
Dar fii smerit şi supus, mai ales faţă de avva al tău, care se roagă lui Dumnezeu pentru tine şi căruia îi este încredinţată mântuirea sufletului tău. Cine doreşte să fie ucenicul lui Hristos, acela nu are nici o putere asupra sa şi nu poate să facă nimic de la sine”, spune acelaşi povăţuitor. Fiindcă cine face ceva după cugetul său nu este bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare a fi bine. Dacă cineva cunoaşte cele necesare pentru sufletul său mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeşte ucenicul aceluia?
Cu toţii, să luăm aminte că trebuie să ajutăm la oprirea acestei crime. Când cineva se afla într-o asemenea situaţie şi are de gând să facă avort, pe loc să luăm o poziţie dură, dar şi sfătuitoare.
De obicei, femeia care face avort nu vede şi nu ştie ce s-a întâmplat din punct de vedere medical în trupul ei. La cea mai mică dificultate – este şi la modă – merge la medic şi face avort de parcă ar trebui să lepede un câine sau un pisoi. Să o convingem să-şi schimbe părerea, să o povăţuim, spunându-i că este cea mai mare crimă.
Într-una din ultimele predici pe care le-a ţinut, ieromonahul Serafim a spus simplu şi cu voce scăzută ceea ce spusese şi înainte de nenumărate ori: Fiţi buni unii cu alţii. Zâmbiţi şi fiţi veseli. Purtaţi-vă sarcinile unii altora de dragul lui Hristos. (…)
În aceste predici am văzut o inimă atât de caldă şi iubitoare cum nu cred că veţi întâlni undeva în această lume rece, respectiv o minte neîntinată şi pătrunzătoare care nu şi-a tras seva din această lume întunecată, ci din har. Nevoiţi-vă un pic mai mult, ne îndemna el. Purtaţi-vă crucile fără să cârtiţi.
Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”
Domnul Cel Milostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.
Nu se cuvine creştinilor să spună sau să facă glume, ghiduşii şi să râdă!
Întâi, fiindcă glumele sunt o risipire a unirii şi a rugăciunii minţii; precum adeverează Marele Vasile zicând: „Nici la cuvintele şăgalnicilor şi ale oamenilor pricinuitori de râsuri, care au obicei mai ales a dezlega puterea firii sufletului, să nu luăm aminte” (Epistola 1), pentru că ele sunt o ameţeală şi schimbare a aşezării gândurilor şi o surpare şi cădere din partea cea mai de sus, nepătimaşă şi stăpânitoare a sufletului, în partea cea mai de jos, pătimaşă şi robită.
Troparul Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, glasul 1:
Săltaţi şi vă veseliţi, popoare, că, iată, în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului, folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă pentru sufletele noastre.
Grupul Byzantion – Pre tine te lăudam – de Theodor Vasilikos gl. VIII. Formaţia de muzică psalticã BYZANTION s-a format în anul 1997 pe vremea când membrii fondatori erau elevi ai Seminarului Teologic Ortodox Liceeal „Sf. Vasile cel Mare„ din Iaşi. Numele iniţial al formaţiei era „BASILEUS” întrucât aceasta era denumirea corului şcolii.
Dupã absolvirea cursurilor liceeale, grupul de tineri teologi pasionaţi de aceastã muzicã înãlţãtoare, a primit numele de Byzantion, aceastã denumire fiind datã de cãtre P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.
Ecranizând povestirile reunite de Ion Creangă sub celebrul titlu “Amintiri din copilărie”, Elisabeta Bostan dă viaţă pe ecran celor mai minunate pagini ale literaturii româneşti pentru copii.
În seara de Ajun, în bojdeuca lui din cartierul Ţicău al Iaşilor, Ion Creangă, interpretat de marele actor Ştefan Ciubotăraşu îşi aminteşte cu duioasă nostalgie de copilăria sa petrecută în satul natal Humuleşti, de poznele şi aventurile sale, atribuite în carte personajului Nică a lui Ştefan a Petrei.
– Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.
– Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt.Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat!”
În societatea de astăzi circulă o seamă de cuvinte care au mare trecere, mare prestigiu: ştiinţă, progres, cultură, civilizaţie, spirit modern, luminile ceasului… Aceste cuvinte constituie tot bagajul religios şi filosofic al contemporanilor noştri. Ele sunt sonore ca nişte tobe. Dar, cercetate mai de aproape, te convingi că nu dovedesc aproape nimic.
Când e vorba de credinţa religioasă creştină, nu de puţine ori se aude acest cuvânt sforăitor şi vag: „Astăzi nu mai e loc pentru credinţă. Trebuie de mers la pas cu vremea”…
Troparul Sfinţilor Mucenici Proclu şi Ilarie, glasul al 4-lea:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Citiţi Sfânta Evanghelie, pătrundeţi-vă de duhul ei, faceţi din ea rânduiala vieţii voastre. Abordaţi orice lucrare şi orice problemă a vieţii în duhul învăţăturii Evangheliei. Aceasta este singura lumină a vieţii noastre. Printre alte învăţături şi porunci, citim în Evanghelie cum a vorbit Hristos pe scurt despre trebuinţa smereniei şi cum le-a arătat aceasta ucenicilor chiar înaintea patimilor Sale.
Fără smerenie nu poţi fi ucenic al lui Hristos. Fără smerenie inima omului nu primeşte şi nu-şi însuşeşte învăţătura lui Hristos.
Creștinul trebuie să-şi preţuiască mântuirea sufletului ca fiind cea mai importantă, chiar unica ţintă pentru el, iar toate celelalte sunt doar mijloace spre această ţintă. Toate faptele acestei lumi, oricât ni s-ar părea de importante şi de mari, nu sunt în fond decât fapte mici, căci cea dintâi şi cea mai însemnată din toate faptele trebuie să fie fapta mântuirii noastre.
Mântuirea veşnică e atât de necesară, încât fară ea totul e nimic. E cu totul lipsit de minte acela ce se îngrijeşte mai mult de cele ce nu servesc spre mântuirea lui.