„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor)
De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor.
Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.
Invitat: Înaltpreasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie; (Transcrierea conferinței)
Data:14 octombrie 2011; Locaţia: Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
00:01- La Iaşi am venit de trei ori până acum. Prima oară am venit la Iaşi în urmă cu opt ani, când îl însoţeam pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Hristodul, iar pe atunci era aici Mitropolit al Moldovei Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Era o seară rece, aşa cum sunt iernile la Petru Vodă, iar aerul cu miros de brad îmi dădea senzaţia că păşesc într-o lume a prospeţimii şi a unei înserări cernute din murmur de rugăciune.
Cu o astfel de stare am păşit în chilia părintelui Iustin Pârvu și, ca de fiecare dată, maica Iustina ne-a ajutat să ajungem mai lesne la dânsul. Era tăcut în seara aceea părintele, dar cu toate astea, auzind că veneam de la copiii de la Paltin, privirea i s-a luminat dintr-odată şi un zâmbet discret i-a apărut în colţul urii.
Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.
Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţuri.
Se deschid uşile pocăinţei, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an şi de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viaţa viitoare, iar ca ţel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălţare.
Aşa cum o clădire înaltă este prevăzută cu o scară, pentru ca pe treptele ei oamenii să poată urca uşor până la etajele de sus, la fel şi diferitele zile din an sunt trepte pentru urcuşul duhovnicesc şi pentru înălţarea noastră. Dintre acestea fac parte în primul rând zilele Postului Mare şi ale Sfintelor Paşti.
Biserica Ortodoxă se va afla la 22 februarie 2015, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a patra din perioada Triodului. La Sfânta Liturghie se va citi pericopa din Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele de la 14 la 21:
Zis-a Domnul: dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor.
Iertarea este mişcarea sufletului prin care descoperim, pe de o parte, că avem nevoie să primim şi să oferim iertare, dar că nu ştim şi nu putem s-o facem şi, pe de altă parte, că nu e nevoie decât să o cerem de la Dumnezeu.
Iertarea este dragoste, iertarea este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu sau celui care m-a rănit sau mie, şi zic: „Doamne, vino Tu şi iartă!”. „Numai Dumnezeu iartă!”, spun atât de bine, dar fără să ştie bine ce spun, mulţi din cei ce refuză să ierte… Ei mărturisesc jumătate din taina iertării. Cealaltă jumătate este faptul că Dumnezeu nu iartă undeva ci în sufletul omului.
Cât este de cumplit să nu iertăm aproapelui nostru greşelile sale! Oare noi ştim ce se petrece în inima lui? Poate că se pocăieşte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru necazul pe care ni l-a făcut, iar noi, nevrând să ştim de nimic, le refuzăm iertarea cu grosolănie şi fără milă.
Amintiţi-vă cum ierta Domnul: cum l-a iertat pe tâlhar pe cruce, cum a iertat pe vameşi şi pe curvele ce I-au spălat picioarele cu lacrimi. Iar noi suntem adeseori fără milă, adesea ne îndărătnicim, neiertându-l pe aproapele nostru.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat, glasul al 4-lea:
Strălucit voievod al adevăratei Oşti a Împăratului Ceresc ai ajuns, Fericite Teodor, purtătorule de biruinţă; că înţelepţeşte te-ai luptat cu armele credinţei şi mulţimile demonilor le-ai biruit şi adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credinţă pururea te fericim.
„Trebuie să învăţăm nu doar să-l acceptăm pe aproapele nostru, ci, de asemenea, să ne acceptăm pe noi înşine; avem tendinţa să considerăm prea uşor că ceea ce ne place despre persoana noastră este sinele nostru autentic, în timp ce tot ceea ce noi şi ceilalţi găsesc că este urât în privinţa noastră este doar întâmplător.
Eu sunt sinele real, atractiv, împrejurările îmi denaturează intenţiile bune, falsificând tonalitatea celor mai bune impulsuri ale mele.
Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt, 11,12).
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt – foc care arde şi pârjoleşte.
Troparul Sfântului Partenie, glasul 1:
Podobie: Locuitor pustiului…
Pe slava Hellespontului şi Episcopul Lampsakului, pe Partenie, îl cinstim ca pe un mare ierarh, căci este izvor dătător de minuni şi pune capăt suferinţelor grele şi-i uşurează de înlănţuirea cancerului pe cei care strigă cu evlavie: Slavă ţie, cel slăvit întru Hristos! Slavă ţie, cel ce porţi cununa sfântă! Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Pomenirea preacuviosului părintelui nostru Partenie, episcopul din Lampsakos.
Stareța de la Sfânta Mănăstire Makrimallis, unde se păstrează cea mai mare parte a cinstitului Cap al Sfântului Partenie, obișnuiește să spună: „Sfântul este viu și își face de multe ori simțită prezența vie în mănăstirea noastră. Închipuiți-vă – ne spune – că poate să vină un grup să cânte sfântului Paraclisul, și acesta să răspândească o mireasmă vie.
Sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul
După moartea omului, care sunt legăturile dintre suflet și lumea aceasta?
Deși sufletul este separat de trup, ipostasul omului încă mai există. Precum vedem în pilda bogatului Lazăr, el este conștient de statutul său, își cunoaște rudele care sunt încă în viață și le protejează. Astfel, după moarte, oamenii au grijă de cei dragi și se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea lor.
De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. (Fapte 9, 32-42; In. 5,1-15)
Păcatul nu vatămă doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet și îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.
Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, şi simt ca şi cum aş pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la draci, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Şi cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate şi primejdii mai mari decât el? Şi ce să fac dacă fratele mă va ruga pentru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinţi? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste şi pe cel pătimaş?”