Era o seară rece, aşa cum sunt iernile la Petru Vodă, iar aerul cu miros de brad îmi dădea senzaţia că păşesc într-o lume a prospeţimii şi a unei înserări cernute din murmur de rugăciune.
Cu o astfel de stare am păşit în chilia părintelui Iustin Pârvu și, ca de fiecare dată, maica Iustina ne-a ajutat să ajungem mai lesne la dânsul. Era tăcut în seara aceea părintele, dar cu toate astea, auzind că veneam de la copiii de la Paltin, privirea i s-a luminat dintr-odată şi un zâmbet discret i-a apărut în colţul urii.
Cu chipul lui de sfânt, care emana o siderală seninătate, m-a ascultat şi m-a mângâiat deopotrivă. Am vorbit despre copii, despre familiile lor, despre mireni, dar şi despre monahi şi toate astea se întâlneau în aceeaşi lume a smereniei şi a rugăciunii. Multă vreme am încercat să-i desluşesc gândirea, dar şi tăcerea, însă avea întotdeauna răspunsuri la toate întrebările mele. Cât despre mântuire, părintele Iustin avea propriile-i criterii de valori, pe care ni le împărtăşea cu dragoste, dar şi cu îngrijorare.
De ce vin atâţia oameni la sfinţia voastră, părinte, şi mai ales ce vor să audă de la dumneavoastră, având în vedere că unii dintre ei vă caută adesea? În ce stare credeţi că se găseşte omul bântuit de atâtea şi atâtea griji lumeşti, mai are el vreme de rugăciune, de mântuire? Cum vedeţi unitatea familiei în marea ei trecere peste vremurile tulburi care ne bântuie?
Dacă nu avem rădăcinile bine înfipte pe altarul credinţei, cu siguranţă putem rătăci drumul, dar puterea rugăciunii şi speranţa în mângâierea Duhului Sfânt, toate acestea ne fac să desluşim aşa cum se cuvine lumina Sfintei Treimi. Vremurile pe care le trăim sunt foarte tulburi, cum bine ziceaţi, dar avem datoria de a arăta tuturor calea spre mântuire, chiar dacă aceasta nu este la îndemâna oricui. Eu am tot spus că trăim într-un veac al minciunii şi-al înşelării, iar timpul a confirmat că nimic nu mai este autentic. Trăim o totală depersonalizare a fiinţei umane. Aici la noi, vin oameni de pretutindeni şi pot să spun că sunt foarte diferiţi unii de alţii. Şi cu ispitele astea care ne bântuie, mă mir de multe ori cum de mai au putere bieţii oameni. Dar ei cred şi credinţa îi mângâie şi îi apără. Oricum, departe de orice discernământ, să ştiţi că dacă nu suntem într-un rost duhovnicesc, suntem pierduţi şi nu ne aflăm pe o axă bună. Mulţi mă întreabă dacă nu obosesc? Nu, nu obosesc, pentru că îmi este tare dragă această permanentă şi dulce aşteptare pe tărâmul duhovniciei. E-adevărat că nu toţi vor să urce treptele mântuirii, mulţi dintre cei pe care îi vedeţi, vin doar pentru o binecuvântare, dar numai Dumnezeu ştie ce suişuri şi coborâşuri are calea spre iertare şi mântuire a fiecăruia.
Cum putem ajunge la desăvârşita vindecare a sufletului, având în vedere că traiectul spiritual al menirii trece inevitabil pe un tărâm comun, la capătul căruia se nevoiesc deopotrivă şi clericii, dar şi mirenii?
Trebuie să fim la orice vreme pregătiţi pentru ziua în care vom da socoteală în faţa Mântuitorului pentru toate nelegiuirile noastre. Dar pentru asta trebuie să căutăm şi să găsim cât mai degrabă urcuşul. Aşa cum învăţătoarea îi ia pe cei micuţi de mânuţă şi îi învaţă alfabetul, la fel şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi coboare harul peste toţi cei care au rătăcit calea. De-acum, credincioşii vin cu miile pe la mănăstiri, pe la biserici, unii vor să se lase de băut, alţii de fumat, alţii de fel şi fel de patimi, dar vedeţi dumneavoastră, dacă preotul nu le iese în întâmpinare să îi înveţe cum să se apropie de biserică, înainte de a face primul pas, aceştia vor rătăci calea din nou. Ei săracii ne caută, dar noooi… nimica! Aţi văzut astăzi la Vecernie, eram doi preoţi şi puhoi de credincioşi. Apăi…ei mai rămân şi peste noapte şi a doua zi, dacă e nevoie, de râvnă nu ducem lipsă…şi nu pleacă până ce nu primesc doctoria duhovnicescă pentru care au bătut atâta drum. Urcuşul însă este greu, iar sănătatea fie ea sufletească, fie trupească, o găseşti doar în potirul preotului. Dar pentru asta e nevoie chemare, de râvnă duhovnicească, de dragoste. Altfel rămânem fie în rătăcire, fie în amorţire, fie în moarte ori pieire. Bieţii oameni trăiesc un creştinism mai căldicel şi-atunci acestea toate rămân oleacă mai departe. Asta e…
Va urma…
Mariana Borloveanu
Sursa. http://www.lumeacredintei.com/