Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, şi simt ca şi cum aş pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la draci, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Şi cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate şi primejdii mai mari decât el? Şi ce să fac dacă fratele mă va ruga pentru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinţi? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste şi pe cel pătimaş?”
Răspuns-a stareţul:
„Nimeni nu trebuie să-şi lase mortul său şi să meargă să-l plângă pe altul, precum au zis Părinţii celor mai tineri; căci a pătimi împreună cu aproapele este numai a celor desăvârşiţi; iar a pătimi cel tânăr împreună cu aproapele este amăgire a dracilor, căci fără pricepere judecă oamenii şi lucrurile, şi nu cu negreşită dreaptă-socoteală (prin urmare, lucru de căpetenie a celor desăvârşiţi [în context: părintele duhovnicesc] este a pătimi împreună cu aproapele [cel ce i se mărturiseşte sau cel în nevoie, în general]; am putea spune de aici că părintele duhovnicesc, dacă nu arată împreună-pătimire cu fiul său duhovnicesc [adică dovada desăvârşirii sale] sau cu aproapele în general, nu se poate îndreptăţi arătându-se ca un sfătuitor şi duhovnic adevărat, cu un cuvânt greu în faţa creştinului, ci ca unul care mijloceşte mai mult sau mai puţin personal o Taină a Bisericii sau a lui Dumnezeu, adică o Taină pe care nu o trăieşte plenar), pentru care fapt, de multe ori, şi cele bune şi folositoare se arată acestuia ca rele şi nefolositoare. Deci, de folos îi este lui a fi fără de grijă dinspre toate cele dinafară; şi, de se va face cumva pomenire inimii lui de cel ce este bolnav sau care pătimeşte ceva de întristare, sau de la alţii va auzi despre el, să zică: «Dumnezeu să ne miluiască – şi pe mine, şi pe dânsul». Iar de la sineşi să nu zică cuiva dintre Părinţi să se roage pentru dânsul, că aceasta este una cu a se folosi de stăpânirea sa (autoritatea, puterea de judecată, de a hotărî etc.).
Iar de voieşte, să aducă doar aminte [să pomenească simplu], zicând bătrânului: «Cutare se necăjeşte». Iar auzind bătrânul, se va ruga pentru cel neputincios cu duhul. Iar de-ţi va zice ţie cineva să zici pentru dânsul stareţului, spune-i cuvântul poruncii ce ţi s-a zis, adică: «Roagă-te, Părinte, pentru cutare». Iar de-ţi va zice cineva să te rogi pentru dânsul, aşijderea pentru cuvântul poruncii, rugându-te, zi aşa: «Doamne, iartă-ne pe noi», sau: «Dumnezeu să ne acopere pe noi în lucrul acesta» (la aceste delicate îndemnuri, în textul echivalent din Filocalie se dă următoarea scolie: „Nu te ruga numai pentru celălalt, ca şi când ai fi într-o poziţie superioară şi n-ai avea şi tu nevoie de rugăciune, ci roagă-te şi pentru el, şi pentru tine, socotindu-te împreună păcătos cu el. Aceasta nu e o grijă egoistă de tine, ci o eliberare de slavă deşartă”). Iar a pătimi împreună cu cineva ca pentru dragostea lui Dumnezeu, e ceva pe care nu l-ai atins, adică nu ai venit în măsura aceasta. Iar când te va supăra gândul pentru ceva, atunci întreabă, şi te învaţă ce ţi se cuvine să faci”. (Sfântul Varsanufie)
Everghetinosul, vol. 1-2, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 127-128