Cum putem să-L urmăm pe Hristos, Cel care a biruit moartea?
Mâncându-L, întrupându-L, întrupându-ne în El şi întrupându-L pe El în noi, trăind după voia Lui, urând păcatul şi lipindu-ne de mila Lui. Aşa îl urmăm, pentru că noi nu biruim moartea decât prin biruinţa Lui. Dacă nu ne lipim, nu ne integrăm în biruinţa Lui, vom muri de moarte omenească, de moarte dobitocească.
Prima metodă prin care facem lucrul ăsta este să împlinim poruncile Lui, pentru că în poruncile Lui se află puterea Lui, energia Lui dumnezeiască, care a pătruns în firea noastră umană cu care S-a unit El în ipostasul Său şi care pătrunde şi în noi dacă noi, ca persoane, ne deschidem acestei pătrunderi prin primire, dacă îl primim.
Îl primim în primul rând prin Botez, prin Sfintele Taine. Şi primindu-L, primim puterea Lui. Apoi activăm în noi această putere lucrând poruncile Lui, adică făcând, trăind viaţa, gândind, vorbind şi făcând gesturile şi activităţile pe care energia Lui ni le inspiră, energia Lui Ie hrăneşte şi le împlineşte.
În felul acesta noi îl urmăm pe El. Pentru că El ca persoană, ca ipostas, ne dăruieşte lucrările Lui care pătrund în noi şi sunt ca ale noastre şi atunci pe această cale îl urmăm.
Repet, biruind moartea, intrând, beneficiind de biruinţa Lui asupra morţii – moarte şi înviere. Asta presupune întâi să credem că El a biruit moartea. Să credem că biruinţa Lui e si a noastră, dacă noi îl primim pe El. Primindu-L pe El dobândim puterea să ne facem si noi fii în El, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Lucrarea noastră cea mai importantă acum este primirea, să-L primim pe El, să primim puterea Lui, să cerem şi să primim puterea Lui de a face voia Lui, de a urî păcatul, de a iubi binele, de a ne depăşi egoismul.
Aceasta este a-L urma pe Hristos. Aceasta înseamnă să intrăm în biruinţa Lui si numai astfel vom birui moartea.
Am văzut cât suntem de neputincioşi în împlinirea poruncilor – uităm, nu putem, cădem. Apoi presiunea acestei lumi care se îndepărtează cu o viteză maximă de Hristos e din ce în ce mai copleşitoare. Presiunea vieţii acestei lumi, duhul acestei lumi e foarte puternic asupra noastră şi efectiv ne face slăbănogi, ne facem neputincioşi în a împlini
poruncile. Dar există o poruncă pe care nici o forţă din lume în afară de reaua mea voinţă nu mă poate împiedica s-o împlinesc. Chiar dacă nu desăvârşit.
Este cea mai uşoară poruncă posibilă, care pentru început nu cere nici un efort, dar – uluitor – este cea mai puţin împlinită de om. Acest miracol este pocăinţa.
„Nu pot, Doamne, să fac nici o poruncă, nimic vrednic de mântuire nu fac.” Aşa cântă, strigă, suspină Sfânta Biserică, mai ales în acest Sfânt şi Mare Post. Şi sfinţii suspină şi plâng în felul acesta, sigur, mai mult pentru noi decât pentru ei, dar şi ei simţeau această neputinţă de a face poruncile, de a împlini poruncile lui Hristos în mod desăvârşit. Dar când spun: „Doamne, nimic vrednic n-am făcut; Doamne, nu am pocăinţă; Doamne, sunt în nesimţire; Doamne, iartă-mă; Doamne, miluieşte-mă” pun începutul pocăinţei. Aceasta este pocăinţa cea uşoară. Oricât de neputincios aş fi pot să fac asta.
Da, ne e greu să împlinim celelalte porunci. De exemplu, pentru a-l iubi pe aproapele trebuie să investesc nişte energii care sunt robite în alte direcţii: îndreptăţirea de sine, iubirea de sine, repulsia faţă de acela… Trebuie să-mi smulg energia aceasta a mea care e robită acolo, s-o smulg eu, neputincioasa, şi să o transform în iubire, să o smulg de acolo şi să I-o dau Mântuitorului şi zic: „Doamne, prefă Tu această invidie, aceasta ură, acest sentiment negativ prefă-l Tu în dragoste.” Or, la început nu pot face asta. Şi nici nu ne îndurăm să facem asta pentru că prin patimi ne-am identificat cu ura, cu invidia etc.
Schimonahia Siluana Vlad, Doamne, vindecă-mă de frică!, Editura Lumea Credinţei