Părinte Serafim, după izgonirea lui Adam din Rai, cum era starea de despărţire?
Adam a fost izgonit din Rai, dar se spune că stătea şi privea la el. Era încă vizibil, şi chiar Cain putea încă să vadă Raiul. Unul dintre Părinţi spune că, probabil, până la Potop oamenii puteau încă să vadă Raiul. Nu puteau intra în el, fiindcă erau doi îngeri care îl păzeau, dar ştim că erau oarecum mai aproape, fiindcă Dumnezeu vorbea necontenit cu Patriarhii.
„Atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cât se poate de realistă şi de normală. Şi anume, trebuie să fie adecvată împrejurărilor reale ale vieţii noastre, şi nu un produs al fanteziei şi evazionismului sau al refuzului de a face faţă realităţilor adeseori neplăcute ale lumii din jur. O Ortodoxie prea exaltată şi prea cu capul în nori este una de seră, incapabilă de a ne ajuta în viaţa noastră de zi cu zi – ca să nu mai vorbim de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este crudă şi răneşte sufletele cu brutalitatea ei; trebuie să răspundem în primul rând cu o dragoste creştină realistă şi cu înţelegere, lăsând istorisirile despre isihasm şi despre formele înalte ale rugăciunii în seama celor capabili să le primească.
“Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra lumii nefireşti, anormale, de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care să le ştie ca o componentă a educaţiei sale creştine. Altminteri nu are nici un sens să ne numim creştini – cu atât mai puţin creştini ortodocşi.
Abordarea greşită ce se află la extrema opusă este una care ar putea fi numită falsă spiritualitate.
“Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti “stareţi”, el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, ca şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „bătrân sfânt”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu există nici o pricină pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le dă vreo atenţie.
Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Crescând în creştinismul ortodox până când credința devenise însăşi substanța întregii sale ființe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alții. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:
Întrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-țin câteva sfaturi:
Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare.
Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.
Deodată, arătând către splendoarea munţilor şi a pădurilor din jurul nostru, spuse: „Vezi toată această frumuseţe?
Şi acei munţi de acolo – au fost aici de atât de mult vreme… şi se pare că vor fi aici pentru totdeauna, nu-i aşa? Dar nu este adevărat. Chiar acei munţi vor trece într-o zi”. Era clar ce voia să spună: de ce să te enervezi de la o problemă trecătoare, de la o maşină împotmolită, care până la urmă va fi urnită, când chiar aceşti munţi impunători se vor duce într-o zi? A fost primul din numeroasele momente când liniştea inimii părintelui Serafim se revărsa şi către mine.
Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi și să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, și mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii și pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.”
Atunci când înfăţişează învăţătura Bisericii, Sfinţii Părinţi” (dacă sunt Sfinţi Părinţi autentici, nu doar scriitori bisericeşti cu autoritate nesigură) „nu se contrazic unii pe alţii”, chiar dacă, pentru slaba noastră înţelegere, există aparent unele contradicţii între ei.
Numai raţionalismul academic ridică pe un Părinte împotriva altuia, consemnează „influenţa” unuia asupra altuia, îi împarte în „şcoli” şi „grupări” şi descoperă „contradicţii” între ei.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine.
– Hristos a venit să lumineze omenirea. Există numeroase religii, în afara revelaţiei Sale, printre ai căror adepţi nu sunt doar practicanţi ai unui cult demonic, ci şi suflete sincere care încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Vreau să spun că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii, atât cât pot ele, au fost bune, dar ele nu pot duce la atingerea adevăratului ţel.
Într-una din ultimele predici pe care le-a ţinut, ieromonahul Serafim a spus simplu şi cu voce scăzută ceea ce spusese şi înainte de nenumărate ori: Fiţi buni unii cu alţii. Zâmbiţi şi fiţi veseli. Purtaţi-vă sarcinile unii altora de dragul lui Hristos. (…)
În aceste predici am văzut o inimă atât de caldă şi iubitoare cum nu cred că veţi întâlni undeva în această lume rece, respectiv o minte neîntinată şi pătrunzătoare care nu şi-a tras seva din această lume întunecată, ci din har. Nevoiţi-vă un pic mai mult, ne îndemna el. Purtaţi-vă crucile fără să cârtiţi.
O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:
„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească.
Creştinii ortodocşi trăiesc astăzi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos.
Duşmanul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se străduieşte din toate puterile să-i abată pe credincioşi de la calea mântuirii arătată de Biserică, încercând chiar, în ciuda profeţiei Mântuitorului (Mat. 16, 18), să cucerească însăşi Biserica, să convertească însăşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie “ecumenică” care să se pregătească pentru venirea alesului său, Antihristul, marele conducător mondial al zilelor de pe urmă.
Trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă.
Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme. Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creștin – nu este dificil, este imposibil.
Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu și el însuși, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstignește și se smerește în această viață pentru a învia și a fi slăvit în Dumnezeu și veșnicie, și falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viață, dar care sfârșește în întuneric.
Acestea sunt, în ultimă instanță, singurele două căi deschise libertății omului; iar pe ele s-au întemeiat și cele două Împărății, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția omului, care în această viață, nu pot fi distinse decât de ochiul credinței, dar care în viața viitorare vor fi separate în Iad și Rai.
Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere.
Dacă vom învia cu Hristos, trebuie ca mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege. (…)