
Fericirea noastră stă într-una din cele două lumi, nu în amândouă




Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.

Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii din afară.

Acum, copilul contemporan este tratat încă de mic ca un zeu al familiei: poftele lui sunt satisfăcute, dorinţele îi sunt îndeplinite, este înconjurat de jucării, de distracţii, de confort, nu este învăţat şi educat după principiile severe ale comportamentului creştinesc, ci este lăsat să se dezvolte în direcţia pe care i-o imprimă poftele lui…


Sfântul Efrem Sirul învaţă: „Aşa cum toate ‒ copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul ‒ erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea”.






„Dacă demonii se arată întocmai ca si îngerii si spun lucruri pe care le pot spune si îngerii, cum se poate deosebi adevărul?

Privitor la calea de mijloc: este foarte greu să mergem pe această cale, dar este singura cale mântuitoare. Între tradiţionalismul lipsit de dragoste (care ne face asemănători fariseilor din legea cea veche) şi modernismul a cărui dragoste ecumenistă este o pervertire a iubirii evanghelice, linia împărătească este greu de deosebit.

Nemărginită și nemângâiată ar fi fost durerea noastră pentru apropiații noștri care mor, dacă Domnul nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi lipsită de sens dacă s-ar sfârși la moarte. Ce folos ar fi atunci din virtute și fapte bune? Atunci ar avea dreptate cei care spun: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”. Dar omul a fost făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor, ale fericirii veșnice, celor care au crezut în El și au trăit în dreptate.


O persoană familiarizată cu cele mai bune produse ale culturii seculare are o șansă mult mai mare de a aduce o viață ortodoxă normală și rodnică. Părintele Serafim Rose credea cu tărie că familiarizarea copiilor și tinerilor cu cele mai reprezentative creații ale spiritului uman, pe de o parte îi poate feri de tentația de a cădea pradă modelor sub-culturale, iar pe de alta le poate dezvolta capacitatea critică de a discerne între falsa cultură și cultura veritabilă.

Conceptul de înșelăciune diavolească, unul dintre cele mai importante în învățătura părinților Bisericii Ortodoxe, lipsește cu desăvârșire din spiritualitatea protestantă și romano-catolică, din care s-a desprins mișcarea „harismatică”. Acest fapt explică de ce o înșelare atât de evidentă a putut pune stăpânire asupra atâtor „creștini” cu numele, Și cum un „profet” ca Nicolai Berdiaev, care provine dintr-un mediu ortodox, poate considera că este absolut esențial ca, în „noua eră a Duhului Sfânt”, „să se renunțe la viziunea ascetică asupra lumii”. Cauza este limpede – această viziune ascetică [patristică] oferă unicul mijloc prin care omul, odată ce a primit Duhul Sfânt prin Tainele Botezului și Mirungerii, poate continua cu adevărat să lucreze toată viața pentru dobândirea și păstrarea Duhului – ea ne învață cum să avem discernământ duhovnicesc și să ne păzim de înșelăciunea diavolească.