Atunci când suntem mustrați pentru ceva anume, acest lucru nu trebuie să ne enerveze și să ne arunce în deprimare, ci trebuie să ne liniștim ca niște oameni neînsemnați și imorali și să ne întoarcem spre Dumnezeu prin rugăciune făcută cu râvnă, pentru ca El să vindece slăbiciunile noastre și goliciunea noastră să o umple cu harul Său.
A ne enerva mai ales atunci când suntem defăimați pentru slăbiciunile noastre adevărate înseamnă a pune rană pe rană, patimă pe patimă.
“Astăzi, iubiţi fraţi, la Denie s-au citit trei parabole: prima – despre smochinul neroditor; a doua – despre tatăl care avea doi fii, dintre care unul la rugămintea tatălui: fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea a răspuns: nu vreau, iar după aceea s-a răzgândit şi s-a dus, pe când celălalt la aceeaşi rugăminte a răspuns: mă duc, dar nu s-a dus; în fine, a treia parabolă e despre gospodarul care avea o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a lăsat-o în seama lucrătorilor şi a plecat, iar apoi, când a venit vremea culesului, a trimis slugile sale la lucrătorii viei ca să ia roadele. În înverşunarea lor, lucrătorii pe unele dintre slugi le-au bătut, pe altele le-au omorât şi, în cele din urmă, L-au omorât şi pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (v. Mt. 21,18-43). Să vorbim acum despre prima parabolă.
Din cauza nenumăratelor imperfecţiuni existente în raporturile noastre reciproce, pot apărea multe situaţii critice şi, dacă ar fi să ne supărăm de fiecare dată, ar însemna să nu ne mai rămână de trăit decât câteva luni!
În plus, supărarea şi enervarea nu pot îndrepta lucrurile, ci dimpotrivă, le pot degrada, datorită propriei lor… degradări. Mai bine să fim mereu calmi, egali cu noi înşine, plini de dragoste şi respect faţă de oamenii cu o moralitate în suferinţă şi în special față de apropiaţii, rudele şi subalternii noştri.
Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”
Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu; dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?
La ce chemare neînchipuit de înaltă a fost chemat neamul omenesc în primul rând prin zidirea sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar în al doilea rând prin rezidirea şi răscumpărarea lui din cădere de către Fiul lui Dumnezeu prin baia celei de-a doua naşteri, care este Botezul, prin pecetluirea cu Sfântul Duh, prin Pocăinţă şi prin împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine – a Trupului şi a Sângelui Domnului!
Când te rogi lui Dumnezeu şi sfinţilor, trebuie să te sileşti a lepăda orice împătimire lumească faţă de oameni şi lucruri, sau orice părtinire faţă de oameni şi lucruri, şi să te sileşti a-i iubi pe toţi ca pe nişte fraţi şi surori cu toată voirea de bine, ca pe tine însuţi.
Fără saţ, cu bucurie şi neîncetat proslăvesc pe Domnul Atoatefăcătorul îngerii din cer, a căror mulţime este fară număr, precum şi sfinţii oameni – iar noi, cei pământeşti şi care ne-am făcut ca de pământ, ne-am îngroşat, cât suntem de leneşi la rugăciune, slavoslovie şi mulţumire!
După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive, de pline de umilinţă şi zdrobitoare sunt ele!
Există o viaţă ipostatică nesfârşită, începătoare a toate, de la care îşi trage obârşia viaţa tuturor făpturilor înţelegătoare, cuvântătoare şi necuvântătoare. Făpturile înţelegătoare şi cuvântătoare au primit fiinţare după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după chipul înţelepciunii, bunătăţii, dreptăţii, păcii, fericirii, libertăţii, puterii, nemuririi Lui.
Cerul este Mie scaun şi pământul reazim picioarelor Mele (Fapte 7, 49). Prin Cer se înţeleg cu precădere Minţile Cereşti, altfel spus Puterile îngereşti, mai ales cele mai înalte – Scaunele, Heruvimii şi Serafimii, Arhanghelii şi toate Puterile Cereşti. Pe acestea Dumnezeu odihneşte şi Se poartă, aşa cum au văzut prorocii Iezechiil şi Isaia.
Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.
La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este „inconfortabilă”, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.
Nu umbla după un trai lesnicios, nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii.
“Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi ei au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă asupra tuturor de la Dumnezeu – potopul. Vremea trecea, iar oamenii erau din ce în ce mai stricaţi şi nu cugetau la pocăinţă şi nu credeau propovăduitorului pocăinţei, dreptului Noe – şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întocmai.
Evreii nu-i credeau pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli – şi au mers în robie, şi Ierusalimul a fost nimicit, şi toată bogăţia strămutată în Babilon.
“Prin frumuseţea trupească şi patima de o clipă vrăjmaşul amăgeşte, iar de la Izvorul frumuseţii duhovniceşti şi veşnice, de la Dumnezeu, vrăjmaşul depărtează şi întru nimic îl socoteşte şi aruncă în moarte. Iată ce nebunie! Iar tu să pofteşti frumuseţea cea veşnică, duhovnicească, pe Dumnezeu, Care a zidit toată frumuseţea: iar de la frumuseţea cea stricăcioasă, care se strică şi se împute, înalţă-te la cea nestricăcioasă, care în veci bine înmiresmează şi minunat a bine înmiresmat trupurile sfinţilor. În timpul vieţii lor şi după moarte, Dumnezeule, în ce robie se află omenirea! În robia tuturor păcatelor cu putinţă, ce orbesc mintea şi inima omului.
Ca să fie Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător şi Duh Atoateplinitor, Nesfârşit, vrea să fie totul întru toate: şi lumină, şi putere, şi har, şi înţelepciune, şi frumuseţe, şi margine a doririlor, şi năzuinţă atotputernică – iar diavolul, care a căzut din trufie şi nesupunere, vrea şi el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului şi putere a răutăţii, împreunare a tuturor patimilor şi năzuinţă spre tot răul.
“Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi ei au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă asupra tuturor de la Dumnezeu – potopul. Vremea trecea, iar oamenii erau din ce în ce mai stricaţi şi nu cugetau la pocăinţă şi nu credeau propovăduitorului pocăinţei, dreptului Noe – şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întocmai.
Evreii nu-i credeau pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli – şi au mers în robie, şi Ierusalimul a fost nimicit, şi toată bogăţia strămutată în Babilon.
“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
“Prin structura lor duhovnicească, patimile sunt molipsitoare. Iată, de pildă, răutatea neexprimată în cuvinte, care n-a apucat să treacă la fapte, care rămâne ascunsă în inimi şi se reflectă într-o mică măsură pe faţă şi în ochi. Chiar numai prin aceasta, ea se transmite sufletului celui pe care îl urăşte şi poate fi observată şi de alţii. Când mă tulbura o patimă, tulburarea mea face să vibreze şi inima altuia, se creează un fel de flux afectiv, un curent impur care pleacă dintr-un anumit recipient sufletesc spre altul.