Scoţând din adâncul altarului, de pe sfânta masă, de viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului şi înfăţişând-o credincioşilor spre închinare şi sărutare, ce urmăreşte Sfânta Biserică? Urmăreşte ca fiii ei, care străbat arena Postului luptându-se cu mult pătimaşul lor trup şi cu diavolul (care mai ales în vremea Postului trimite săgeți aprinse în trupul lor)
Pentru a uşura nevoinţa postirii, Sfânta Biserica a rânduit ca la mijlocul Postului să se scoată Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului. Cine posteşte cu adevărat trebuie neapărat să rabde necazul trupului, lupta dârză cu el a duhului şi pe deasupra cursele diavolului, care lucrează asupra sufletului nostru prin tot felul de gânduri aducătoare de întristare mare, mai ales celor ce nu sunt încă întăriţi şi desăvârşiţi în viaţa creştină.
Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fii niciodată nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.
Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”
La picioarele Tale, Doamne, zacem în lacrimi de pocăinţă dimpreună cu toţi cei ce au plâns: ierarhi, proroci, apostoli, sfinţiţi mucenici şi cu toţi drepţii, şi milă cerem de la Tine cu rugăciunile lor, şi mântuirea sufletelor noastre, şi împărăţia Cerurilor, măcar că nevrednici suntem de ea pentru păcatele noastre.
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc“.
“Diavolul există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne legăm de lucruri pământeşti“.
Dumnezeule! Făcătorule şi Stăpâne al lumii, caută cu milostivire în ceasul acesta al dimineţii asupra făpturii Tale împodobită cu dumnezeiescul Tău chip. Fă ca ochiul Tău să mă învioreze şi să vină lumina Ta cea mai strălucitoare decât Soarele în bezna sufletului meu, cel ticăloşit de păcat.
Într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan de Kronstadt le spunea credincioșilor săi: „Dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, viață după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a înarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!…
Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine;
Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu.
“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu.
Citești ziarele lumești sau revistele: se citesc ușor și plăcut, toți cred în ele ușor. Însă hai să citim ziare duhovnicești sau, mai ales, cărți bisericești, sau de rugăciuni… Îi este greu inimii și te vor chinui îndoielile și necredința și o anumită întunecare și dezgust. Mulți mărturisesc acest lucru. De ce se întâmplă acest fapt?
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
În prezent, nu se cunoaște în ce măsură construcția veche s-a mai păstrat sub pământ. Biserica, renumită în special pentru faptul ca Sfântul Ioan de Kronstadt a slujit în ea la începutul secolului XX, a avut hramul „Sfântul Apostol Andrei, Întâiul chemat”.
Conform unui anunț al Agenției TASS, citat de revista rusească Pravoslavie, se pare, acum, că Biserica Sfântul Andrei din Kronstadt, care a fost distrusă de bolșevici în 1932, va fi reconstruită.
Conform raportului amintit mai sus, în timpul unor lucrări de restaurare în zonă au fost descoperite mai multe rămăşiţe ale lăcașului ortodox amintit, urmând să înceapă cercetări arheologice si istorice pe această temă.
Din bunătatea lui Dumnezeu există anumite plăceri nevinovate şi în această lume, care ne-au fost lăsate nouă, celor răniţi de boldul morţii, spre a ne uşura această cale a pribegiei, a necazurilor şi întristărilor, dar de plăcerile acestea trebuie să ne folosim cu mare cumpătare şi să nu ne lipim deloc de ele, ci să năzuim către fericirea făgăduită mai degrabă pe calea cea strâmtă a ostenelii, privegherii, rugăciunii, înfrânării, curăţiei şi a toată virtutea, în care este cu neputinţă a spori fără mari necazuri şi ispite.
Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.
Omul care crede că toată averea sa este dar de la Dumnezeu şi mulţumeşte cu osârdie pentru toate Dătătorului tuturor bunătăţilor, împărtăşind cu plăcere din averea sa celor care îi cer. Iată cine este sărac cu duhul, şi tocmai aceşti săraci cu duhul sunt fericiţi, după cuvântul Domnului, căci unde este smerenie, mărturisirea propriei sărăcii, propriei ticăloşii, acolo este Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu, acolo este curăţirea de păcate, acolo sunt pacea, lumina, libertatea, îndestularea şi fericirea.