Creșterea noastră e din puterea lui Hristos sălășluit în noi. Fiecare vârstă duhovnicească a noastră e din puterea aceleiași vârste a lui Hristos, pe care o retrăiește în fiecare din cei ce se nevoiesc, așa cum mama retrăiește cu copilul vârstele lui, îndrumându-l în trăirea dreaptă a lor. Din Hristos cresc virtuțile noastre. Dar El însuși se arată crescând cu noi, împărtășindu-ne numai atâta putere pentru ele, câtă suntem în stare să folosim.
Cel milostiv de nu e şi drept, e orb. Prin aceasta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele câştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobândite prin minciună, nedreptate şi meşteşugiri. De voieşti să semeni în cei săraci, seamănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale altora cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar decât neghina.
Problema care se pune este aceea de a-L recunoaşte pe Duhul Sfânt şi de a nu-L confunda cu vreun alt impuls, cu vreo altă inspiraţie venită din lume, sau cu o mişcare de natură doar psihică sau fizică. Duhul Tatălui nu ne poate insufla un gând sau o acţiune care să vină în contra Fiului Său Divin. De aceea insuflarea Duhului lui Dumnezeu este în mod fundamental legată de o rugăciune adresată lui Hristos.
Insuflarea Duhului este foarte precis legată de credinţă.
Libertate şi păcat
Fecioara Maria este prima fiinţă umană cu adevărat liberă în istoria omenirii. Ea se păzeşte de păcat şi răspunde în mod liber iubirii lui Dumnezeu, cu o iubire neînfrânată. Această libertate îi îngăduie să se umple şi să se bucure de harul Duhului Sfânt. Păcatul este pierderea libertăţii. Este pierderea sensului existenţei: o viaţă în întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, marcată de un conflict cu ceilalţi şi uitarea lui Dumnezeu. Ostilitatea faţă de ceilalţi şi iresponsabilitatea vin din faptul că ne-am rupt de sensul suprem care este Dumnezeu.
Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de pocăinţă, pentru că este întemeiată pe experienţa faptului că Dumnezeu mântuieşte şi iartă pentru a-l face pe om viu. Spiritualitatea implică experiența curăţirii sufletului de patimi: această experienţă conduce prin recunoştinţă la starea de iubire a credinciosului faţă de Dumnezeu; că dacă Dumnezeu mă curăţeşte, o face din iubire pentru mine.
Curăţirea este condiţia oricărei spiritualităţi reale, pentru că ea eliberează sufletul de tot ceea ce-l împiedică să se realizeze în Dumnezeu.
În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura în Dumnezeu, se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă că de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.
Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii.
Adevărata cunoaştere este condiţionată de iubire. Pentru a cunoaşte în iubire trebuie să ajungem la iubire.
Dar nu ajungem la iubire fără asceză, fără o autolimitare legată de recunoaşterea drepturilor celuilalt. Ne putem impune limite nouă înşine din respect pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu. Trebuie să ne deprindem să ne gândim la Dumnezeu; prin aceste limitări ne înfrânam poftele. Atunci când poftele nu pot fi satisfăcute, vine mânia, precum şi o anumită tristeţe, o pierdere a nădejdii, o nerăbdare legată cu mânia.
Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realităţii, ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei, pentru a-l pregăti pe încetul pentru ea.
Mincinosul făţarnic dat pe faţă spune uneori: mi-am prilejuit, prin minciună, pierderea sufletului meu, pentru a scăpa pe alţii. Deci el socoteşte chiar pierderea sufletului său ca o faptă de dreptate. E aici o dublă făţărnicie.
“L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!
În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. In acest sens, Sfântul Isaac spune:
“Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte».
Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu.
În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.
Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii.
Teologia spirituală a Părinţilor ortodocşi foloseşte adeseori expresia „energiile divine” sau „energiile necreate” pentru a desemna harul care îşi are izvorul în Dumnezeu, în Tatăl, care îşi are manifestarea în Fiul, Hristos şi care se comunică în Duhul Sfânt. S-a spus astfel că Hristos, pe muntele Taborului, a strălucit de energiile divine. Cu alte cuvinte, lumina care a strălucit în trupul Său nu a fost o lumină măsurabilă numai cu mijloace omeneşti. Nu este o lumină asemenea celei a soarelui sau a electricităţii; este Divinul personal însuşi transparent prin intermediul creatului. Întrebarea care s-a pus este următoarea: dacă această lumină este divină, cum o poate atunci percepe creatura?
Diferenţa între Liturghia ortodoxă şi cea catolică este că în Liturghia ortodoxă Domnul se face prezent cu Trupul şi Sângele Său prin chemarea Sfântului Duh, pe când în cea catolică prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi…, Beţi dintru acesta toţi… “. În liturghia catolică nu se afirmă decât o legătură prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a făcut la cina cea de taină şi ceea ce se face acum. Nu se afirmă lucrarea prezentă a Duhului Sfânt. Pe când în Ortodoxie, credinţa în lucrarea prezentă a Duhului Sfânt, care prelungeşte prezenţa şi lucrarea lui Hristos este foarte puternică. Este puternică credinţa în Duhul Sfânt că Persoana distinctă, şi în lucrarea Lui mereu prezentă în orice timp. Se ţine seama de faptul că Hristos şi-a început şi-şi continuă lucrarea în oameni, după înălţare prin Duhul Sfânt. Nu există tendinţa de a confunda pe Duhul Sfânt ca Persoana prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos cu Hristos însuşi care S-a înălţat de la noi.
“Înălţarea lui Hristos cu trupul la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred. În aceasta stă puterea şi slava supremă la care S-a urcat Hristos prin Înălţarea la cer.
“Trupul domnesc “, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului “, “mai presus de toată autoritatea şi stăpânirea şi de tot numele şi demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu asezată pe vârful tuturor munţilor“, sălăşluieşte în acelaşi timp în intimitatea cea mai profundă a celor ce cred şi se face vădit în intimitatea celor ce s-au curăţit de patimi, ca “loc” prin care şi din care izvorăşte toată puterea de sfinţire şi de îndumnezeire a noastră.
Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se dăruiește celuilalt, poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această „imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar. Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii celuilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi? Deşi ştiu că este bolnav, din comoditate personală spun că sunt obosit. Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poate rău, dar nu fac nici bine, iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”
Virtuţile sunt drumul spre cunoaşterea de sine, pentru că sunt drumul spre cunoaşterea şi trăirea infinităţii iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtuţilor este smerita cugetare, iar în ea se arată adevărata cunoaştere de sine. Se identifică astfel făptuirea morală cu progresul întru cunoaşterea de sine. În afară de această făptuire nu se poate cunoaşte cineva pe sine.