Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut nici un bine?”. Pentru că nimeni nu spune minciuni atât de umflate, ca cei care mă laudă şi mă fericesc. Şi nimeni nu grăieşte adevărul, ca cei care mă osândesc şi mă umilesc, aşa cum am spus.
Mai întâi încerc să identific adevărata problemă a celui care vine să ceară ajutorul, și abia apoi mergem mai departe la cele duhovnicești. Mulți dintre cei care au venit aici au renunțat la calmante. A venit o femeie, iar eu i-am spus ceva nebunesc: ,,Ca să te faci bine, trebuie să-ți aranjezi părul”. Ea mi-a spus: ,,Maică, ești nebună?”. În cele din urmă, s-a dovedit că nu fusesem chiar atât de nebună. Într-adevăr, de îndată ce a început să se îngrijească mai mult, ajungând să-și aranjeze și părul, i-a crescut moralul și a renunțat la medicamentele pe care le lua.
Vorbind despre smerenia inimii, este necesar să descriem în ce constă aceasta şi cum se poate dobândi. Sfântul Marcu Ascetul subliniază faptul că „fără zdrobirea inimii e cu neputinţă să ne izbăvim de păcat, iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri:, de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, cap. 210, p. 315). Lenevirea trupească produce iubirea de plăceri, care, la rândul ei, provoacă gânduri rele şi păcătoase:
Te plângi, roaba lui Dumnezeu, de bărbatul tău, te necăjeşti de soarta ta cea amară. Şi cum să nu te necăjeşti, cum să nu te întristezi? Rar e zi de la Dumnezeu în care nenorocitul tău de bărbat să nu fie beat, rar e zi de la Dumnezeu în care să nu auzi de la el ocări, iar câteodată te şi bate… Omul beat parcă e nebun: greu e să-i faci pe plac, caută mereu nod în papură… Şi atunci, cum să nu se necăjească nevasta, cum să nu plângă?
Fericiţi sunteţi voi, cei ce aţi cunoscut deosebirea dintre virtuţile duhovniceşti şi cele sufleteşti, dintre virtuţile proprii doar Noului Adam şi virtuţile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuţile evanghelice şi virtuţile firii noastre căzute, virtuţi de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii şi toţi ceilalţi oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr! Spuneţi că dorinţa binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră?
Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit.
Tu, dar, fiule, când te apropii să te rogi Domnului, pleacă-te cu umilinţă în faţa Lui, ca să nu ceri ceea ce ai considera că ţi se cuvine datorită meritelor tale. Şi dacă ai conştiinţa vreunei fapte bune, tăinuieşte-o, ca prin tăcerea ta, Domnul să ţi-o răsplătească însutit. Pune înainte păcatele tale, că Dumnezeu le şterge pe acelea, când tu te-ai mărturisit de ele. Să nu te îndreptăţeşti când intri la rugăciune, ca să nu ieşi osândit ca fariseul acela. Aminteşte-ţi, spre exemplu, de vameşul, în ce fel se ruga pentru sine şi depăşeşte-l, ca să găseşti iertarea greşelilor tale.
„Lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea.” Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut şi vrea să ne ocrotească, să ne ajute şi să ne acopere cum îşi acoperă găina puii săi. V-aş ruga, când mai vedeţi câte-o cloşcă întinzându-şi aripile peste puişorii săi, să vă gândiţi că Domnul Hristos a zis: „de câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34).
Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Ea se revarsă asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, prieteni şi duşmani. Îmi spunea:
‒ Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimaşă ‒, în timp ce iubirea pentru duşmani este curată.
Ca să rămânem ucenicii Mântuitorului, credincioşii Cuvântului Său, ca să cunoaştem adevărul, ca să devenim liberi şi să scăpăm pentru totdeauna din robia păcatului, e neapărată nevoie de conlucrarea noastră. Mântuitorul face apel la libertatea noastră, pe care nu ne-o poate răpi nici o putere din lume şi de care nu se atinge nici Dumnezeu. „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.
În clipele critice este nevoie întotdeauna de prezenţă de spirit şi de vitejie. În timpul ocupaţiei germane (în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, italienii au fost aliaţi cu germanii. În Grecia, ocupaţia germană s-a manifestat mult şi prin prezenţa italienilor), italienii luau 5-6 animale, veneau pe ogorul nostru şi le încărcau cu pepeni. Odată le-am spus: „Pepenii aceştia i-am lăsat pentru sămânţă. Pe ceilalţi luaţi-i!”. Italianul ridică biciul şi-mi spune: „Îl vezi?”
După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârşirea faptelor rele), tot aşa şi harul divin (ne îndeamnă la săvârşirea faptelor bune). Dar (nici una dintre cele două puteri) nu ne forţează, ci ne lasă libertatea de discernământ şi de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut, împins de satan, omul însuşi – iar nu satan – primeşte pedeapsa, ca unul care a săvârşit răul, nu împins cu forţa, ci sfătuit de cugetul său.
Chiar dacă suntem chemaţi la căsătorie, păstrarea unei strânse legături cu monahi vrednici ne aduce un folos nepreţuit. Sfântul Grigorie Teologul descrie legătura ideală dintre monahi şi căsătoriţi: „Însă rămâneţi legaţi unii cu alţii, fie fecioare, fie neveste, şi fiţi una în Domnul şi podoabă unele altora”.
Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală in ziua judecăţii. (Matei 12, 36)
Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor tale şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi.
De fiecare dată când Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Constantiei (Cipru – sec. al IV-lea), săvârşea jertfa cea fără sânge, dacă nu avea vreo vedenie nu săvârşea Sfânta Liturghie.
Însă ce fel de vedenie era aceasta? Posibil să fi fost mişcarea porumbelului de lemn atârnat deasupra Sfintei Mese după obiceiul acelei vremi. Sau poate că era o acţiune nevăzută a Duhului Sfânt în timpul sfinţirii darurilor, lucru care se întâmpla şi altor slujitori îndumnezeiţi.
Atât tu, cât şi bătrâna ta mamă sunteţi devotate credinţei ortodoxe. De când aţi început să pliniţi poruncile privitoare la post, la rugăciune, la milostenie şi la împărtăşire, tainele adevărului vi se descoperă tot mai mult.
Într-adevăr, aceasta este calea dreaptă: prin exersare a cunoscutului se ajunge şi la necunoscut. Celui ce face rugăciune tăcută vreme îndelungată, adevărul i se arată. Inima ta, însă, arde de dorinţa să-i îndreptezi şi pe mulţi alţii pe calea adevărului – dar oamenii, cum sunt oamenii: unul are mintea întunecată de minciună, altul are inima împietrită de patimi, încât treaba nu merge lesne.