“Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înălţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 7), spune Evanghelia. Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare.
Cei care vor să afle viitorul, sau diferite lucruri ascunse, să ştie că doar Dumnezeu le cunoaşte pe cele tainice, şi doar El le prezice pe cele viitoare. Îngerii şi oamenii cunosc oarecum lucrurile ascunse, dar nu de la ei, ci din descoperirea lui Dumnezeu. Vracii şi demonii, pentru că sunt întunecaţi şi nu au iluminare de la Dumnezeu, nu pot să cunoască nimic ascuns, nici ce urmează să se întâmple fiecărui om, pentru că omul e propriul său stăpân.
Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu – mama sa s-a săvârşit din viaţă ca şi călugăriţă i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae şi l-au încredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica stăruitor lecturii.
Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realităţii, ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei, pentru a-l pregăti pe încetul pentru ea.
Mincinosul făţarnic dat pe faţă spune uneori: mi-am prilejuit, prin minciună, pierderea sufletului meu, pentru a scăpa pe alţii. Deci el socoteşte chiar pierderea sufletului său ca o faptă de dreptate. E aici o dublă făţărnicie.
„Trezvia este o metodă duhovnicească, care izbăveşte cu totul pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, de înţelesuri pătimaşe, de gânduri şi de fapte rele… Ea este, propriu-zis, curăţia inimii… Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii, iar [fiind] desăvârşită până la golirea de orice nălucire, devine şi pază a minţii…
Un rol aparte în trăirea Evangheliei şi afirmarea învăţăturii Mântuitorului în viaţa de zi cu zi îl are monahismul, pe care, încă din primele secole creştine, îl întâlnim organizat sub ambele forme: anahoretic şi cenobitic. Aceşti creştini plini de Duhul, aceşti viteji ai Ortodoxiei strălucesc pe firmamentul Bisericii noastre ca nişte luceferi călăuzindu-ne din noaptea păcatului la lumina cea dătătoare de viaţă, atât prin viaţa şi exemplul personal, cât şi prin operele, minunile pe care le fac şi după trecerea de pe acest tărâm ca adevăraţi slujitori ai lui Hristos şi ai oamenilor.
„Harismele sunt felurite, dar e Același Duh… toate acestea le lucrează Unul și Același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (I Corinteni 12, 4; 11)
Duhul Sfânt este în toate infinit, nemărginit, pentru că este Dumnezeu. Harismele Sale sunt infinite, nemărginite. Dar, cu toată diversitatea lor, ele sunt unite în El: o unitate în multiplicitate și o multiplicitate în unitate. La oameni harismele acestea sunt diferite.
… aceasta înseamnă şi explicarea cuvântului „minte care vede pe Dumnezeu”; aşa trebuie să înţelegem cele spuse în cântarea lui Moise: S-a făcut parte a Domnului funia lui Iacob (Deut. 32,9), ceea ce arată pe Israil; căci Dumnezeu nu iubeşte numai pe Israil, cum a arătat şi Apostolul, spunând în multe locuri. Oare nu este Dumnezeu şi al neamurilor?
Iubiţilor în Hristos fraţi! Acum răsună în inimile voastre mângâietorul glas al lui Dumnezeu Cuvântul întrupat: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el ”(Ioan 6, 56). Acum simţiţi împlinirea acestui glas cu lucrul! Pricepeţi slava voastră, pătrundeţi în adevărata voastră vrednicie: fiecare dintre voi este vas al tainei dumnezeieşti; fiecare dintre voi este biserică în care Fiul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl Său Cel mai înainte de veci şi cu Duhul Cel închinat, sălăşluieşte în chip tainic şi totodată fiinţial. De acum nu mai sunteţi ai voştri: sunteţi ai lui Dumnezeu.
Fraţilor, nevoiţi-vă ca nişte ostaşi împărăteşti, până ce aveţi vreme, aceasta ştiind-o că, pentru cununa cea nestricăcioasă, ni s-a pus nouă nevoinţa, spre curăţirea păcatelor şi spre viaţa cea veşnică. Faceţi-vă, dar, curată mintea cea întreagă, în toate faptele voastre, căci ea este maica ascultării. Încă să lepădaţi de la voi împuţinarea şi moleşirea sufletului şi să vă îmbrăcaţi cu credinţa cea curată, ca, văzând Domnul silinţa sufletelor voastre, să vă întărească pe voi cu toate faptele cele bune.
A scos salteaua, dacă se poate spune că a avut ceva ca aşternut în prima jumătate a vieţii sale, şi şi-a făcut un scaun de lemn, ca un fotoliu, ca să-şi poată rezema mâinile. În acesta a stat şi a dormit timp de opt ani, atâta cât a durat şi războiul cu patimile trupești, fără să se întindă deloc pe coaste.
Primul semn clar al necontenitului război şi al ispitirilor s-a arătat după vedenia mobilizării în prima linie şi după adormirea în Domnul a stareţului Efrem la Sfântul Vasile.
„Rugăciunea monahilor susţine întreaga lume. Se întâmplă asta deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest «după chip» se arată mai ales în rugăciunea curată. Evidenţierea chipului lui Dumnezeu arată împlinirea scopului zidirii lumii. Dacă omul nu se roagă, trăieşte eşecul acestei zidiri şi al propriei lui existenţe.”
În Duminica a şaptea după Pogorârea Sfântului Duh, Evanghelia de la Matei, capitolul 9, versetele 27-35. Să luăm aminte!
„În vremea aceea, trecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!» După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: «Credeţi că pot să fac Eu aceasta? După credinţa voastră fie vouă!» Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: «Vedeţi, nimeni să nu ştie!» Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: «Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel».
De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos
Prea cuvioase părinte stareţ, cinstiţi-părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,
Când Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri a spus şi ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria, şi pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.
„Frumusețea va mântui lumea”, scria odinioară Dostoievski în romanul Idiotul, schițând portretul unei utopii estetice la care suntem chemați să medităm cu toții. Frumosul, vrem, nu vrem, este un reper axiologic al existenței fiecăruia, atât în această viață, cât și în veșnicia ce ne stă în față. Despre abisala nevoie de frumos și despre cultivarea lui în noi și împrejurul nostru, ne-a vorbit părintele Pantelimon Șușnea de la Mănăstirea Oașa, absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf.
Imi scrii că între tine şi N. s-a iscat o neînţelegere. Ţie ţi se pare că ea s-a schimbat mult şi nu mai e ca înainte, iar ei i se pare că tu ţi-ai schimbat atitudinea. Mai departe spui că, fie numai şi rareori, dar te găseşte câte-o indignare puternică şi iritare. Aceasta este o ispită pentru voi două de la vrăjmaşul, care nu rabdă când se sălăşluieşte pacea şi dragostea reciprocă, mai ales acolo unde oamenii se îngrijesc în special de nevoinţa rugăciunii.
Credința nu este o oarecare teorie nedeterminată și abstractă, o ideologie frumoasă și o concepție religioasă avantajoasă. Credința ortodoxă este trăire, etos, mod de viață și de existență. Credință înseamnă ca viața lui Hristos să devină viața mea. Voi prezenta gândurile mele ca un simplu credincios, ca un monah smerit și ca un om sincer.
Legătura cu Hristos ne povățuiește la tot adevărul. Marele Dumnezeu se face mic, iubitor și familial, ca să încapă în mintea și inima noastră.