Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”.
În ceea ce priveşte sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ele nu sunt dispreţuite de cei care le înlocuiesc cu rugăciunea minţii. Sfintele slujbe sunt scrise cu insuflare a Sfântului Duh. În ele poţi afla înţelepciune, dogmele credinţei noastre. Prin ele se slavosloveşte Dumnezeu. Este o grădină a desfătării duhovniceşti. Dar, din nefericire, această grădină, pentru cei mai mulţi, este încuiată.
Dacă, aşa cum scrii, te simţi ca în pustie, să ştii că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi aceşti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărăşie a lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, şi totuşi nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!”.
Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă.
Sfinţii prin trăirea lor duhovnicească, prin viaţa lor trăită în spiritul Evangheliei, au reuşit să spiritualizeze sufletul dar şi trupul omenesc, pe care l-au curăţit, cu ajutorul Mântuitorului Hristos, de toate impurităţile morale, dându-i curăţia şi nevinovăţia de la început.
Urmările binefăcătoare ale acestui mod de viaţă se pot vedea nu numai în timpul vieţii sfinţilor, ci şi după moartea lor prin păstrarea nealterată a rămăşiţelor lor pământeşti, adică în sfintele lor moaşte.
De ce se urăsc oamenii? E atâta necunoscut şi atâta suferinţă legată de soarta noastră, încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuiesc oamenii unii pe alţii? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alţii.
În profunzimea fiecărei mişcări a omului există năzuinţa spre propriul bine (fie el şi greşit înţeles), şi aceasta posedă stabilitate şi forţă maximă. De pildă, dacă omului îi place să mănânce, el poate spune: „Da, postesc, mă străduiesc să mă limitez la ceea ce e îngăduit”, dar până şi posturile pot să nu facă altceva decât să intensifice anticiparea mesei sărbătoreşti, omul numai la asta se gândeşte în perioada de înfrânare. Omul care a încercat o atracţie puternică spre femei poate păstra acest motiv lăuntric de-a lungul întregii vieţi în hotărârile şi în faptele sale, chiar fără să-şi dea seama de acest lucru.
Hristos a săvârşit alergarea Sa pământească în pătimiri necurmate. De-abia S-a născut, că oamenii au şi năzuit să-L dea morţii. Pe ucenicii Săi îi cheamă la pătimiri, iar celui care nu vrea să pătimească îi spune: „Cel care nu îşi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Cercetează vieţile tuturor apostolilor: toţi şi-au petrecut şi şi-au încheiat viaţa în pătimiri. Cercetează vieţile mucenicilor: aceştia şi-au cumpărat Cerul prin sânge şi prin chinuri nenumărate.
Sfântul Maslu (Eleoungerea, Eleosveşteniia) este slujba sfântă prin care Biserica se roagă, prin sfinţiţii ei slujitori, pentru sănătatea bolnavilor, acordându-le iertarea de păcate prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Denumirea de maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav maslo, care înseamnă untdelemn). Se mai întrebuinţează şi denumirea de eleoungere (ungere cu untdelemn). Grecii folosesc denumirea de evhelaion, adică slujba untdelemnului (de la εvhi = rugăciune, slujbă şi elaion = untdelemn), iar la popoarele slave se foloseşte denumirea de Sviatii Elea (Untdelemn sfânt) sau Eleosveşteniia (sfinţirea untdelemnului).
MUNTEANU, Ioan. Nasc şi la Moldova Sfinţi: Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943) – evlaviosul stareţ al Mănăstirii Suruceni şi distinsul Ierarh al Cetăţii-Albe-Ismail, originar din satul Bardar. [Chişinău], 2018 (Tipografia „Bons Offices”). 174 p. (Colecţia „Lumina lui Hristos”. ISBN 978-9975-87-430-4). ISBN 978-9975-87-429-8.
Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naștere (2 noiembrie), se aduce un omagiu Episcopului Dionisie Erhan, Vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (1918-1932), Episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeşului (1940-1941) și luptător înflăcărat pentru realizarea statului naţional unitar român. Anul acesta, prilejuit și de aflarea moaștelor vrednicului de pomenire arhiereu și împlinirii a 75 de ani de la trecerea la Domnul, sunt organizate un șir de evenimente care au menirea de a pune în valoare personalitatea celui care a marcat atât viața religioasă, cât și cea politică de la începutul secolului XX.
Printre acestea se numără și editarea unui volum privind viața și activitatea marelui Ierarh, mărturisitor prin cuvinte și fapte. Astfel, cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove, a văzut lumina tiparului şi cartea cu titlul: Nasc şi la Moldova Sfinţi: Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943) – evlaviosul stareţ al Mănăstirii Suruceni şi distinsul Ierarh al Cetăţii-Albe-Ismail, originar din satul Bardar.
Dă săracilor ce-ţi prisoseşte peste trebuinţele de astăzi, şi vino cu îndrăzneală de-ţi fă rugăciunile. Vorbeşte adică cu Dumnezeu, ca un fiu cu părintele său. Nimic nu poate să apropie în așa măsură inima de Dumnezeu ca milostenia. Și nimic nu aduce atâta linişte în minte, câtă aduce sărăcia cea de bună voie. Mai bine este pentru tine să fii numit de mulţime prost, din pricina simplităţii tale, decât să fii înţelept şi desăvârşit cu mintea, pentru că te-ai lăudat.
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pildele lui Solomon 1, 7)
Nu te teme, turmă mică (Luca 12, 32)
Iubirea desăvârşită alungă frica (Ioan 4, 18)
Dumnezeu este iubire (Ioan 4, 16)
Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe
Toate faptele noastre săvârşite la vedere în familie, în societate, la serviciu, constituie comportarea noastră. Dacă ne uităm împrejur, nu putem decât să spunem că, în general, comportarea noastră este în cea mai mare parte corectă. Dar dacă este tot aşa de corectă şi starea noastră interioară – aceasta nu o putem susţine. Ochii celor care ne înconjoară au o puternică influenţă asupra intenţiilor noastre.
Dumnezeu grăieşte în Scripturi şi tună prin propovăduitori, robi ai Săi: „Suflet nenorocit, vei pieri, vei pieri în veci, dacă nu te pocăieşti!” „Partea celor fricoşi şi necredincioşi, şi spurcaţi, şi ucigaşi, şi desfrânaţi, şi fermecători, şi închinători la idoli, şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21: 8). Dar sufletul păcătos nu aude acel puternic glas dumnezeiesc şi rămâne nepocăit, aşa cum era mai înainte. Dumnezeu îl cheamă: „Întoarce-te la Mine, suflete, mântuieşte-te şi vei trăi în veci”.
Este, spuneți și voi, cumva cu putință să se fi păcălit atâtea milioane de mucenici și să se fi jertfit fără nici un rost? Atâția nenumărați cuvioși să se fi nevoit și să se fi luptat mai presus de om în zadar? Atâția și atâția creștini sunt toți niște sentimentali fanteziști și au căzut toți victimă unui mare amăgitor? Ateii vor răspunde desigur că da, într-adevăr au fost amăgiți. Credincioșii însă nu pot să-i convingă, dar acest lucru nu înseamnă că toți aceștia erau superficiali sau nebuni. E posibil să nu fim în stare să dovedim conținutul credinței noastre.