Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită.
Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
„Nu vă îngrijiţi.” [nu vă îngrijorați] „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat.
Cât este de bine că Dumnezeu v-a adus într-un sfânt lăcaş, şi încă într-unul al Maicii Domnului! Acum puteţi judeca de ce nu se plictisesc călugării şi, în general, cei ce se alipesc de casa Domnului. Acolo îngerii Domnului împart desfătări duhovniceşti, ca să ne atragă cu ele pe calea cea îngustă şi anevoioasă. Căci în aceasta este toată puterea. Plăcerile şi mângâierile sunt un lucru străin. Dar cum noi suntem neputincioşi, suntem vânaţi cu ele. Israeliţii au mâncat miel înaintea plecării din Egipt, dar apoi ce au întâlnit în pustiu?
Un dovedit iubitor al pustiei a fost binecuvântatul ieromonah rus Serapion, care l-a vizitat pe marele isihast şi pustnic Calinic în 1912–1913, ca să-i ceară binecuvântare să plece şi să se alăture asceţilor care se nevoiau în pustie.
Părintele Calinic, un dascăl experimentat al rugăciunii lui Iisus, i-a descris monahului rus pericolele, capcanele şi iluziile pe care duşmanul mântuirii noastre le foloseşte ca să-i atace pe cei ce trăiesc retraşi, mai ales pe cei fără un îndrumător duhovnicesc. Dar când a văzut inima rănită a părintelui Serapion, arzând de dorinţă sfântă, i-a dat voie, cu condiţia ca el să-i fie îndrumător.
Nu intenţionez să vă ofer o expunere completă a creştinismului, doresc doar sa mă opresc asupra unor subiecte pe care le consider relevante atât pentru creştini, cât şi pentru oricine doreşte să se înţeleagă pe sine şi situaţia în care ne aflăm noi, creştinii. Poate că atunci când afirm „noi, creştinii” depăşesc limitele celor pe care urmează să le spun şi poate că, de fapt, ar trebui sa spun: „felul în care înţelege această situaţie un creştin care aparţine Bisericii Ruse” pentru că este vorba despre o contribuţie personală – oferită nu ca învăţătură, ci ca modalitate de a stimula gândirea.
Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului şi a întoarcerii sale întru sănătate.
Prin ea, omul I se adresează lui Hristos – Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul și sprijinitorul său. „Ştim – spune Sfântul Varsanufie, că cei bolnavi au nevoie totdeauna de doctor şi de leacurile de la el (…)
Cu adevãrat, mare este nestãpânirea limbii, cum spun sfinții: Mare este cãderea prin limbã. Vorba multã este mai mult deșertãciune decât folos, iar vorbirea de rãu este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar și pe lumea cealaltã. Se zice cã cei mai mulți din osândiții iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rãu! Trebuie sã-l iubești, frate, pe fratele tãu. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului?
La a Doua Venire a Sa Hristos îi va ferici pe unii, iar pe alții îi va osândi. Îi va ferici pe cei din dreapta Sa, pentru că au dat milostenie și au arătat dragoste și îi va osândi pe cei din stânga Sa, pentru că au fost lipsiți de aceste virtuți. Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu și face să se coboare mila lui Dumnezeu asupra omului. Milă dăruiește, milă află, dragoste dă, dragoste primește. Nu avem nevoie de multe lucruri, ca să facem milostenie. Și ceva mic dacă dăruim cu dragoste, are mare preț înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pe cât ne stă în putință, să ajutăm și să miluim.
a) Îngroparea lui Hristos
Prima parte (v. Marcu 15, 42-47) a acestei pericope evanghelice ne dă prilejul de a vorbi despre cum s-a făcut această îngropare a Domnului şi de a-L slăvi pe Domnul pentru marea Sa bunăvoinţă pe care a arătat-o pentru mântuirea noastră.
Pentru un răstignit existau două „proceduri”. Una, cea romană, spunea: trupul celui mort trebuie să rămână pentru mult timp pe cruce pentru a fi bătut de soare, de frig, de căldură, de vânt, şi pentru a veni corbii să-l mănânce.
Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie, îşi educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la El.
Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.
Domnul, înainte de a fi predat în mâinile iudeilor şi de fi răstignit, a dat o poruncă pe care a numit-o nouă, porunca iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Însă de ce a numit-o nouă, de vreme ce exista şi în Vechiul Testament? Pentru că a dat-o într-un fel nou, îmbunătăţit, superior. De aceea a adăugat: „Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii”.
Să vă spun un caz. Aţi auzit şi dumneavoastră de Clémenceau; a fost un om de ştiinţă francez care a creat o epocă în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clémenceau l-a călcat o maşină şi, desigur, a apărut o ediţie specială de ziar: „Marele Clémenceau lovit”, „Marele Clémenceau internat la spitalul cutare, îngrijit de doctorul cutare”, care informa lumea în aceşti termeni la superlativ. A scăpat din accident acest Clémenceau şi a spus aşa: „Domnule, pe mine nu doctorii aceştia m-au făcut sănătos, ci o asistentă care s-a ocupat de mine, dar de care n-a vorbit nimeni, nici un ziar”.
Sunt mulți oameni care caută adevărul acolo unde acesta nu este, care nu știu că tot adevărul este în Duhul Sfânt. Îl caută în cărțile de filosofie, îl caută și nu-l găsesc, sau găsesc un adevăr fals, cu care îl confundă pe cel pur.
Iar adevărul autentic, adevărata profunzime a cunoașterii, profunzimea sentimentelor – toate acestea se află doar în comuniunea cu Duhul Sfânt, fiindcă Duhul Sfânt este plinătatea oricărui sentiment.
Nefericirea, căreia Dumnezeu îi îngăduie să vină asupra noastră, este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri.
Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină asupra credincioşilor săi totdeauna la timp. Ea este ca vocea prietenului care strigă la miezul nopţii către cel adormit: „Arde!” Omul înţelept părăseşte casa cuprinsă de flăcări, şi lăsând-o să ardă, îşi scapă viaţa.
În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruiește lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită. Cum se manifestă în mod concret aceasta umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă, față de fiecare ființă umană, un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. Delicatețea sa se răsfrânge chiar și asupra animalelor și a lucrurilor, pentru că în tot și în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu și pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare și indiferență.