În vreme ce lucrăm, ne putem ruga fie cu buzele, fie înlăuntrul inimii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea mâinilor noastre şi înţelepciunea minţii şi pentru cele materiale pe care ni le-a dăruit, rugându-L, totodată, să îndrepte lucrul mâinilor noastre către un scop bineplăcut Lui. In felul acesta, ne păzim mintea neîmprăştiată.
Domnul a zis: „Să‑l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Μatei 22, 36‑40).
Oare împlinim noi această poruncă? Și totuși, Domnul stăruie! Evreii aveau în toată Palestina un singur templu, în Ierusalim. Să ne închipuim că și în Grecia ar exista o singură biserică, în Atena.
Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Darul mântuirii se dobândeşte, chiar ca dar, cu mare luptă. Mântuirea e prin Hristos, care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic.
– Aş vrea să vă întreb ceva, spuse Athanasie. Cu adevărat, lucrarea părintelui duhovnicesc este foarte mare. El tămăduieşte boala duhovnicească a omului, care ţine mai ales de întunecarea minţii. Energiile sufletului lucrează în chip potrivnic firii lor, apar gândurile, raţiunea este divinizată, iar omul suferă de teamă, nesiguranţă, confuzie etc. Nu credeţi totuşi că există primejdia ca „pacientul” să-şi socotească duhovnicul un idol? Nu este oare cu putinţă să-şi idolatrizeze părintele duhovnicesc, iar aceasta, într-o anume măsură, să submineze iubirea sa pentru Hristos?
Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.
Mironosiţele – Maria, mama lui Iisus, Maria Magdalena, Ioana, Salomeea, Maria lui Cleopa, Suzana, Marta şi Maria din Betania – erau femei devotate lui Hristos, care, datorită marii lor iubiri pentru Domnul, au simţit în faţa mormântului gol prezenţa Celui care înviase. Mormântul gol a fost îndeajuns pentru a vorbi inimilor lor şi a le încredinţa de învierea iubitului lor învăţător.
Dumnezeul iubirii nu poate îndemna decât la iubire. Domnul Iisus ne învaţă să urâm păcatul, dar nu pe păcătos. Şi ne învaţă să fim iertători, să acoperim totul cu dragoste, căci iubirea e însoţită de iertare şi îngăduinţă.
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Întrebare:
Legat de rugăciune, și în special de rugăciunea minții în inimă, dacă ne puteți oferi o metodă, în cazul în care există o metodă, și dacă puteți să ne îndrumați pe noi, ca mireni, în această rugăciune. Considerați că mirenii se pot ruga cu această rugăciune în chip folositor pentru a dobândi simțirea harului?
Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc.
Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.