Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-şi poate simţi neputinţa, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti.
„A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Și câtă trebuință este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră și orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoștinței duhovnicești. De asemenea, nu putem păzi desăvârșirea sfatului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască.
Problema suferinței rămâne una dintre cele mai adânci și mai sensibile întrebări ale vieții omenești. De-a lungul istoriei, oamenii au încercat să-i afle cauza, rostul și finalitatea, însă niciun răspuns nu poate fi pe deplin satisfăcător. În lumina credinței creștine, suferința nu este doar o realitate dureroasă, ci și un loc al întâlnirii cu Dumnezeu, un spațiu al încercării, al curățirii și al maturizării duhovnicești.
Cuvânt de învățătură despre încercări, prigoană și nădejde
Orice lucrare care are ca scop mântuirea sufletelor este supusă de la început atacurilor. Îndată ce s-a născut Hristos a izbucnit furia lui Irod. Și tu, dacă te vei învrednici vreodată să-L slujești în vreun fel pe Dumnezeu, vei suferi mult, te vei îndurera tare, te vei afla în mari primejdii.
„Într-o lume care ne îndeamnă constant la auto-promovare și mândrie, Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă o lecție surprinzătoare despre fragilitatea aroganței și forța de neclintit a omului smerit.”
„În aceste zile de bucurie, când privim spre peștera din Betleem, ne întrebăm adesea de unde vine puterea nemărginită a Maicii Domnului de a ne ajuta.”
Nicio făptură n-a iubit vreodată atât de mult pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Preasfânta lui Maică. Aceasta din două pricini: întâi fiindcă L-a născut fără de bărbat și al doilea pentru că a fost unicul și singurul ei Fiu. De aceea, dragostea ei a rămas neîmpărțită.
Să dăm, credincioșilor, slavă lui Dumnezeu, Celui ce din multă milostivire S-a întrupat și cu sărăcia, și cu smerenia Sa a îmbogățit pe toți cei ce în ticăloșie sărăciseră, și a dat frumusețea cea dintâi celor ce cu credință strigă: Binecuvântat ești, Mântuitorule, Unule Iubitorule de oameni. (Stihiră la laude, Utrenia Înainteprăznuirii Nașterii Domnului)
Hristos Se naşte într-o iesle săracă din Betleemul Iudeii, pentru că în casă de om „nu mai era loc de găzduire” (Luca 2, 7). Adam şi Eva nu au fost alungaţi din rai, până nu au alungat ei raiul din inima lor. Adică s-au lepădat de cuvântul lui Dumnezeu şi au primit minciuna diavolului, care aduce iad, întotdeauna. Dumnezeu nu a renunţat însă la a (re)veni în inima omului.
Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. (…)
