Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.
Mironosiţele – Maria, mama lui Iisus, Maria Magdalena, Ioana, Salomeea, Maria lui Cleopa, Suzana, Marta şi Maria din Betania – erau femei devotate lui Hristos, care, datorită marii lor iubiri pentru Domnul, au simţit în faţa mormântului gol prezenţa Celui care înviase. Mormântul gol a fost îndeajuns pentru a vorbi inimilor lor şi a le încredinţa de învierea iubitului lor învăţător.
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Întrebare:
Legat de rugăciune, și în special de rugăciunea minții în inimă, dacă ne puteți oferi o metodă, în cazul în care există o metodă, și dacă puteți să ne îndrumați pe noi, ca mireni, în această rugăciune. Considerați că mirenii se pot ruga cu această rugăciune în chip folositor pentru a dobândi simțirea harului?
Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc.
Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.
Se presupune totuși că și rugăciunea are spațiul ei cu totul propriu, numai al ei, un spațiu de taină, înlăuntrul căruia este cultivată, așa cum pentru a sădi o floare, sapi acolo pământul, pui gunoi, pui orice altceva e nevoie, ca să prindă rădăcină.
Domnul ne ajută în dureri şi în ispite. El ne izbăveşte de acestea şi ne dă putere să le purtăm cu uşurinţă, chiar fără să le luăm în seamă. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Cât de binefăcător lucrează liniştea asupra sufletului!
Este foarte important să trăim în Biserică, și când amintesc de Biserică, nu mă refer doar la clădirea în sine. Mă refer la dumnezeiasca liturghie, la viața duhovnicească, la a avea un duhovnic. Rămân în Biserică! Păcătuiesc? Rămân acolo.
Viaţa noastră poate deveni sfântă în toate privinţele numai atunci când adevărata cunoaştere a bazelor ei metafizice se împleteşte cu iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi semenii noştri.
Există o deosebire între a merge la biserică la slujbe, a iubi Biserica, a sluji Bisericii, a propovădui Evanghelia — și a fi creștin. Nici măcar nu vă trimit la locuri precum, de pildă, sfârșitul Evangheliei după Marcu: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi., și altele asemenea. Dacă ne gândim la noi înșine, dacă ne gândim unii la alții, ba chiar la întreaga lume creștină — cine ar putea sta înaintea încercării unor astfel de cuvinte evanghelice?
Seninătatea înseamnă nu numai să te păzești de lucrurile pătimașe, dar nici măcar să nu ai dorință de ele. Plin de seninătate este acela care a învins patima în toate formele ei, întrucât ea forțează și atrage omul. Cel senin se ridică mai sus de orice patimă, nu se tulbură pentru nimic în lumea aceasta, nu se teme de suferințe, de nevoi și de năpaste, nu se înfricoșează nici de moarte, socotind-o zălog al vieții veșnice.
Vedem adesea străduința rudelor celui mort de a face o înmormântare cât mai luxoasă și de a ridica un mormânt cât mai bogat. Mai mulți bani se cheltuiesc uneori pentru monumente fastuoase. Mulți bani cheltuiesc rudele și cunoscuții pentru coroane și flori și, pe deasupra, florile trebuie scoase din sicriu înainte de închiderea lui, pentru ca acestea să nu grăbească descompunerea trupului.
Pe drumul vieții sale, omul are de înfruntat zilnic multe și felurite ispite. Aceste ispite, în afară de sugestiile și greutățile cu care vin, de multe ori aduc și căderea în păcate. Este ceva care ne vânează pe toți, fără excepție. Așa e? Și noi, oamenii din Biserică, care ne luptăm și vrem să fim ai Domnului, avem zilnic aproape, clipă de clipă, faptul căderii noastre sau a oricărei căderi. Să nu credem că doar un păcat trupesc sau o crimă, un furt, înseamnă o cădere. De multe ori căderea poate însemna doar un simplu cuvânt sau o privire, o simplă mișcare fizică sau sufletească. Avem în fața noastră căderea.
Atunci când a avut loc prima arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma nu era de faţă. Cu toate acestea, şi el s-a învrednicit de vederea lui Hristos după opt zile, adică în duminica următoare (Ioan 20, 24-30).
„Hristos a Inviat!
Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori. Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: „Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!”.
Nefiind Toma de faţă, ucenicii, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: „Tomo, am văzut pe Domnul înviat!”. Iar el, o clipă răscolit de o memorie sfântă (memoria petrecerii cu Iisus trei ani şi ceva, memoria cuvintelor Lui, memoria durerii Lui din grădina Ghetsimani…), auzind, se cutremură: „Cum L-aţi văzut?!“„Viu!”