
Părintele Porfirie povestește:


Părintele Porfirie povestește:

– Gheronda, nu am dragoste de rugăciune.

Este cu adevărat trist faptul că marea comoară pe care am primit-o de la Sfântul Botez, adică înfierea (de către Dumnezeu) și pe care am dobândit-o de la Apostoli, o nesocotim. Si de aceea, cu ușurință lenevim, cu ușurință devenim nepăsători, cu ușurință disprețuim, și într-un cuvânt, cu ușurință cădem. Fericit este acela care a primit harul și a murit cu el! Mai fericit este acela care a trăit, l-a sporit, l-a înmulțit și apoi a adormit!

Unui frate i-a zis Părintele aşa:

Cine poate fi fericit departe de Dumnezeu? Îmi amintesc că odată, la o școală la care am fost chemat, o copilă m-a întrebat: „Spuneți-mi, ca să merg în rai, trebuie să devin precum profesoara mea?” Și profesoara este un om din Biserică. Și într-adevăr, săraca, era bună și încerca să facă ceea ce putea, însă avea o stare de presiune, [de stres] era un om strâmtorat. Orice făcea îi dădea o stare de constrângere lăuntrică. „Încet, fiica mea, încet! Respiră! Liniștește-te, relaxează-te puțintel!” Când era să mănânce, trebuia să examineze dacă găsea o picătură de ulei, să o ducă să făcă analize la un centru special de stat și privat.

Zic unii că nu știu de ce să se pocăiască. Problema este serioasă; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astăzi l-a slăbănăgit moralmente în chip de-a dreptul înfricoșător pe om. Pocăința nu se poate mărgi la o spovedanie cu totul formală înaintea marilor sărbători, prin care ne aranjăm „îndatoririle religioase” și ne mărturisim greul nostru, pentru a ne despovăra sufletește. Pocăința este schimbare radicală a întregii vieți, răsturnare, reașezare, reorientare, lepădare și ură a păcatului, schimbare totală a modului de a gândi, îndrăgirea din tot sufletul a binelui și urmarea acestuia cu credincioșie și răbdare.