Acest ritual, ca și cel care urmează imediat, mărturisirea lui Hristos, are loc de obicei la scurt timp înaintea Botezului propriu-zis, fie în Vinerea Mare, fie în Sâmbăta Mare.
Astfel, ele constituie sfârșitul și completarea întregii pregătiri catehetice. În ritualul actual sunt săvârșite imediat după exorcisme.
„Fiind descins și desculț, cel care vine să se boteze, preotul îl întoarce cu fața spre apus și, dacă va fi om în vârstă, își ridică mâinile în sus.”
„Spre apus” — apusul este aici simbolul întunericului, al „părții” lui satana. Catehumenul chiar îl înfruntă pe acesta, pentru că exorcismele l-au făcut liber să renunțe la acela, să-l provoace și să-l respingă. Această întoarcere spre apus este un act de libertate, prima faptă liberă a omului eliberat de sub robia lui satana.
„Descins și desculț […] își ridică mâinile în sus” — catehumenul este deposedat de toate cele care i-au ascuns statutul de rob, care l-au făcut să pară un om liber, fără să-și cunoască însă robia, mizeria și închisoarea. Acum însă el știe că era înrobit — „iar cei înrobiți merg goi și desculți”. Și-a lăsat deoparte tot ceea ce îi ascundea robia, apartenența la satana. El știe „de la ce rău a fost izbăvit și spre ce bine se grăbește…”. Mâinile sale ridicate arată că se predă lui Hristos, că vrea acum să-I fie Acestuia rob, că își caută înrobirea care, după Sfântul Ioan Hrisostom, „transformă robia în libertate […], îl scoate din pământul străin și îl conduce acasă, spre Ierusalimul ceresc”.
„Preotul întreabă: «Te lepezi de satana? Și de toate lucrurile lui? Și de toți slujitorii lui? Și de toată slujirea lui? Și de toată trufia lui?» Și răspunde cel care vine să se boteze [sau] nașul și zice: «Mă lepăd de satana». [Întrebarea aceasta și răspunsul sunt repetate de trei ori.] Preotul iarăși întreabă pe cel ce se botează: «Te-ai lepădat de satana?» El sau nașul răspunde: «M-am lepădat de satana». [Întrebarea aceasta și răspunsul sunt, la fel, repetate de trei ori.] După aceea îi zice preotul: «Suflă și-l scuipă pe satana.»”
Când s-a format ritualul lepădării, semnificația sa era evidentă atât pentru catehumen, cât și pentru întreaga comunitate creștină. Ei trăiau într-o lume păgână, care era pătrunsă de pompa diaboli, adică de adorarea idolilor, de participarea la cultul împăratului, de adorarea materiei etc. El știa nu numai că se leapădă, ci era deplin conștient la ce „cale strâmtă”, la ce viață dificilă — cu adevărat „nonconformistă” și radical opusă felului de viață al oamenilor din jurul său — îl obligă această lepădare.
Când lumea a devenit creștină și s-a identificat cu credința și cultul creștin, înțelesul acestei lepădări a început treptat să se piardă, încât astăzi este văzută ca un ritual arhaic și anacronic, ca o curiozitate care nu trebuie luată în serios. Creștinii au început să se acomodeze atât de mult cu creștinismul ca parte integrantă a lumii și cu Biserica pur și simplu ca expresie religioasă a valorilor lor lumești, încât ideea tensiunii și a conflictului dintre credința lor creștină și lume s-a diminuat din viața lor.
Și chiar astăzi, după căderea mizerabilă a tuturor lumilor, imperiilor, națiunilor și statelor așa-zis creștine, atât de mulți creștini încă mai cred că nu este nimic fundamental rău cu lumea și că cineva poate accepta bucuros felul de viață, valorile și prioritățile lumii, îndeplinindu-și în același timp datoriile religioase.
Mai mult, Biserica însăși și creștinismul însuși sunt privite în principal ca mijloace de dobândire a unei vieți lumești de succes și liniștite, ca terapie spirituală pentru rezolvarea tuturor tensiunilor și conflictelor, dând „o pace a minții” care asigură succes, stabilitate și fericire.
Tocmai ideea că un creștin trebuie să se lepede de ceva și că acest „ceva” nu constituie câteva fapte evident păcătoase sau imorale, ci, mai presus de toate, o anume viziune asupra vieții, un „set de priorități”, o atitudine fundamentală față de lume; ideea că viața creștină este întotdeauna o „cărare strâmtă” și o luptă — toate acestea au fost abandonate și nu se mai află în miezul concepției creștine despre viață.
Adevărul înfricoșător este că o covârșitoare majoritate a creștinilor pur și simplu nu mai văd prezența și acțiunea lui satana în lume și, de aceea, nu simt nevoia să se lepede de „lucrurile lui și de slujirea lui”. Ei nu înțeleg idolatria manifestă care se infiltrează în ideile și valorile prin care trăiesc oamenii astăzi și care le modelează, le determină și le înrobește viețile mai mult decât idolatria fățișă a păgânismului antic.
Sunt orbi la faptul că „demonicul” constă în primul rând în falsificare și contrafacere, în devierea chiar a valorilor pozitive de la înțelesul lor adevărat, în prezentarea negrului ca alb și invers, în minciună subtilă și răutăcioasă și în confuzie.
Ei nu înțeleg că aceste noțiuni aparent pozitive și chiar creștine, ca „libertate” și „eliberare”, „dragoste”, „fericire”, „succes”, „împlinire”, „creștere”, „realizare de sine” — noțiuni care modelează omul modern și societatea modernă, motivațiile și ideologiile acestora — de fapt pot fi deviate de la semnificația lor reală și pot deveni vehicule ale „demonicului”.
Iar firea demonicului este întotdeauna mândria, pompa diaboli. Adevărul despre „omul modern” este că, fie un conformist care respectă legea, fie un nonconformist rebel, el rămâne întâi de toate o ființă plină de mândrie, modelată de mândrie, care adoră mândria și care așază mândria chiar pe culmea valorilor sale.
Lepădarea de satana nu este astfel respingerea figurii mitologice în a cărei existență unii nici măcar nu cred. Este respingerea unei întregi concepții despre viață alcătuită din mândrie și autoafirmare, a acelei mândrii care a luat de fapt viața omului de la Dumnezeu și a transformat-o în întuneric, moarte și iad.
Și trebuie să fim siguri că satana nu va uita această lepădare, această respingere, această provocare.
„Suflă și scuipă pe satana.”
Se declară război! O luptă începe, a cărei miză este fie viața veșnică, fie condamnarea veșnică. Pentru că despre aceasta este vorba în creștinism! Aceasta înseamnă, în ultimă instanță, alegerea noastră!
Pr. Alexander Schmemann
Din apă și din Duh. Un studiu liturgic al botezului, Editura Sophia