Întrebare:
Sfântul Chiril al Alexandriei a ajuns la concluzia că primirea Sfintei Euharistii nu ține de vrednicia personală. Cum ar trebui să înțelegem această atitudine în zilele noastre, când majoritatea lumii participă la Sfânta Liturghie fără a se împărtăși? Și, tot legat de această problemă, dacă avem simțământul că nu ne-am pocăit destul și avem îndoiala că suntem iertați, să ne mai împărtășim?
Răspuns:
Nu numai Sfântul Chiril, dar și Sfântul Ioan Gură de Aur spune – în rugăciunea pe care o rostește preotul în timpul Heruvicului – că nimeni nu este vrednic să se apropie de Sfintele Taine. Toți sfinții lui Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, s-au considerat nevrednici de Dumnezeu, însă nu s-au oprit aici, ci și-au pus toată încrederea în bunătatea Celui Care dăruiește, și nu în vrednicia lor. Dacă citiți cu atenție rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtășanie, vedeți că prima parte a rugăciunilor reprezintă o spovedanie dureroasă a nevredniciei noastre. De pildă, în Rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare, mărturisim: „Sunt nevrednic cerului și pământului și acestei vieți trecătoare”.
Recunoaștem că suntem nevrednici chiar și să trăim pe acest pământ, dar când ajungem în punctul cel mai de jos al acestei mișcări pogorâtoare de sine, rostim acel „dar” al credinței: „dar fiind făptura și zidirea Ta, nu deznădăjduiesc de a mea mântuire eu, ticălosul, ci, nădăjduind în milostivirea Ta cea fără de margini, vin către Tine”. Așadar, ne punem încrederea și toată nădejdea în darul bunătății și milostivirii Mântuitorului și începem să ne ridicăm, adică începem să punem înaintea lui Dumnezeu toate cererile și trebuințele noastre. Până și în aceste rugăciuni de dinainte de Sfânta Împărtășanie noi urmăm calea lui Hristos, Care S-a pogorât până în cele mai de jos ale pământului, pentru ca mai apoi să Se ridice mai presus de ceruri și să robească robimea (cf. Efeseni 4, 8).
Calea noastră nu poate să fie alta decât calea lui Hristos, pentru că El a spus: „Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6) și atunci când ne însușim duhul acestei căi, plecându-ne mai întâi în pocăința noastră și apoi, cu toată credința în El, aducându-I Lui toate cererile noastre, urmăm căii Lui. Acest lucru este atât de bineplăcut Domnului, încât ne devine tovarăș de drum pe această cale și ne împărtășește propria Lui stare, propria Lui viață.
Arhimandritul Zaharia Zaharou
„Cunoscute mi-ai facut mie caile vietii”, Editura Episcopiei Devei si Hunedoarei, 2017