Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când Îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi. Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om.
Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar cineva care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi: ce ai greşit tu; ce neputinţă are celălalt; cât e de bolnav sufleteşte; ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.
Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19).
Ce bun model de învățătură ne prezintă astăzi samarineanca! Ea se dusese să ia apă obișnuită, dar la izvorul de apă obișnuită dobândi izvorul mântuirii. Se vede că sufletul ei nu era cu totul absorbit de grijile zilnice. De aceea, Domnul reuși, din câteva vorbe, să-i mute atenția de la cele pământești, la cele cerești și, sub pretextul scoaterii apei, o învață să caute acea apă după care cel ce o bea nu mai însetează în veci. „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care I-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 13-14). Auzind acest lucru, femeia Îi spuse, rugătoare: „Doamne, dă-mi această apă!”.
Îmi amintesc că în zilele tinereţii mele, când eram adolescent, o cunoscută a mamei mele – persoană educată, destul de religioasă – îi spunea mamei: „A venit postul, trebuie să postesc, să mă pregătesc de spovedanie, de împărtăşanie… mă gândesc, şi nu văd niciun fel de păcate…”. Atunci, băieţel fiind, m-am mirat, mi s-a părut un lucru foarte ciudat, şi nu ştiam ce să zic cu privire la acest lucru. Acum i-aş răspunde: „Nu vă vedeţi păcatele pentru că ele ţin de mândria fariseică”. Câţi dintre noi, ca să fim cinstiţi, se consideră păcătoşi şi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu? Cred că foarte puțini.
Adevărata rugăciune lăuntrică este aceea căldură care aprinde în ţarina inimii focul care arde patimile ca pe nişte ciulini. Ea umple sufletul de bucurie şi de pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici măcar de sus, ci năvăleşte din inimă ca dintr-un izvor de munte al Duhului dătător de viaţă.
Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora. Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli, ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)
Fiecare creştin poate istorisi o poveste minunată şi unică despre întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos, căci Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ ca să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut, Se descoperă pe Sine în chip diferit fiecărei persoane în parte, ba chiar fiecărui neam, precum aflăm din convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă.
«Mare ești, Doamne, și cel mai vrednic de laudă, mare este puterea Ta, și înțelepciunii Tale nu-i este număr».
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?
Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! Nu există o „societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca „societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.
Toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția, iar soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată!
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.