Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre.
Întristarea este înrudită genetic cu patima melancoliei. Simptomele întristării, în cazul melancoliei, se acutizează şi iau o formă cronică. Atunci sunt răpuse toate puterile sufletului şi, în parte, cele ale trupului. La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Credinţa mea Te vede, Doamne. Ea este lumina şi vederea departe văzătoare a ochilor mei. Ea este simţirea omniprezenţei Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ şi îmi înalţă braţele spre Cer. Credinţa mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănţuiască şi limba mea să cânte. Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanţă ei simt sosirea mamei lor.
Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde.
Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui său îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneală în rugăciune.
În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Luptă, copilul meu, pe cât poţi să capeţi tărie duhovnicească – nevoieşte-te în toate şi mai ales în tăcere şi lacrimi de pocăinţă. Atunci când tăcerea e practicată cu înţelegere şi păstrată cu lacrimi, este pusă piatra de temelie a monahismului, pe care se poate construi o casă trainică în care sufletul să-şi afle căldura şi mângâierea duhovnicească.
Ascultarea! Atunci când faceți ascultare, îi surpați puterea diavolului. Cel ce nu face ascultare, are viu înlăuntrul său ego-ul. Ego-ul este firea diavolului, este firea pierzării. Este începutul iadului și al nihilismului. Exista „Eu”? Nu a spus Dumnezeu: „Eu”! Priviți la Iisus, Care este adevăratul Creator și Susținător al tuturor făpturilor! Când a mărturisit despre cum au fost nimiciți demonii, a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer”. Preabunule, ai spus minciuni? L-ai văzut sau l-ai ars? De vreme ce Tu l-ai ars? Nu spune: „Eu l-am ars”. Ca să nu spună: „Eu!”. Eul ni l-a lăsat nouă! Să ne fie rușine! Însuși Dumnezeu se ferește să pronunțe: „Eu!”. Lui i se cuvine, Chivernisitorul și Creatorul întregii lumi!
Există o limită a răbdării, a toleranţei? Când ştim că este suficient şi că ar trebui să ne oprim?
Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Aceste cuvinte, „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), au o mare însemnătate în viaţa noastră de zi cu zi. Noi suntem cei ce am văzut harul învierii, după cum zice una din stihiri, însă noi suntem şi aceia care trebuie să fie cercaţi ca să ni se vădească adevărata inimă.
Într-o zi, la Katunakia, un monah din vecinătate, de origine din insula Creta, a început să strige şi să-l ocărască pe nedrept pe bătrânul Efrem pentru un hotar aflat în apropierea chiliei.