Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai înainte ai întocmit, prin Legea Ta cea Veche și Nouă, aceste zile de post, la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm și Ție ne rugăm: întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârguință, spre mărirea numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor și biruință asupra păcatului;
Valoarea religioasă a postului iese în evidență în mod clar din paginile Vechiului Testament. Constituie expresia lăuntrică a întoarcerii omului către Dumnezeu și descoperă zdrobirea și pocăința omului păcătos. Prin post, omul se smerește înaintea lui Dumnezeu. Și această smerenie și zdrobire pe care le arată suferința postului îi dă omului dreptul de a chema cu căldură mila și ajutorul lui Dumnezeu. Această convingere a israeliteanului evlavios se desprinde din mulți dintre psalmii împăratului profet David. (Ps. 34, 13; 68, 11; 108, 24)
Dacă înveţi toate câte ţi-a poruncit să le păzeşti, prin aceasta îi vei avea pe mulţi care să-ţi urmeze cu sârg. Căci după cum lumânarea, când este luminoasă, poate să aprindă mii de alte lumânări, dar fiind stinsă nici sieşi nu-şi va da lumină, nici pe alte lumânări nu va putea să le aprindă, aşa este şi cu viaţa curată: dacă lumina din noi este strălucitoare, vom face mii şi de ucenici, şi de învăţători, punându-ne înaintea lor ca un model. Căci nu vor putea atât să folosească vorbele mele, cât viaţa noastră.
Iubiţi credincioşi, cuvântul meu de astăzi îl încep cu două ziceri de la Sfânta Liturghie, şi anume cu zicerea: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”, şi cu zicerea: “Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.
Cuvintele acestea sunt adresate lui Dumnezeu.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Mt. 10, 37)
Sursa: radiotrinitas.ro
E mare bucurie să te ştii cuprins în sufletul celor dragi, iar ei să ştie că la rândul lor, au loc de cinste în sufletul celor care îi poartă în ei. Asta înseamnă că suntem cuprinşi unii în sufletele altora şi nu suntem niciodată singuri şi niciodată nu suntem părăsiţi.
Ceea ce ar trebui să vedem, nu este că dragostea de bogăţii ne asupreşte, ci că această asuprire este născută de nepăsarea şi trândăvia noastră.
Mulţi stau gata să spună că nu ştiu ce este argintul. Dorinţa de a-l avea nu-i de loc firească.
Următoarea întâmplare mi-a fost povestită de fericitul Gheronda Gavriil, care, pentru mulți ani, a fost egumenul Sfintei Mănăstiri Dionysíou din Sfântul Munte.
Rugăciunea poate să scoată din iad sufletele oamenilor şi să învie trupuri, să dezrădăcineze munţii şi copacii din uscat şi să-i sădească în firea cea umedă a apei, după cum am văzut că au făcut unii din oamenii îmbunătăţiţi. Şi pe scurt, tot ce va voi să facă un credincios, semne şi minuni, să facă numai rugăciune cu evlavie şi cu credinţă, şi să nu se îndoiască în inima sa, şi îl va asculta Stăpânul, precum a zis în Sfânta Evanghelie.
De multe ori m-am gândit la consistenţa ontologică a pământului. Materie diversă, unde nimic nu se pierde, totul se transformă. Un uriaş conglomerat de ţărână, în care se amestecă morţii cu viii, regnul vegetal cu cel animal etc. Pământul acesta negru care se transformă în noroi după ploaie a fost odată amforă plină cu vin, trup de om, ochi de prunc privind uimiţi lumea, snop de grâne coapte de razele soarelui. Au fost sute, poate mii de metamorfoze ale pământului mumă trecând prin durerile naşterii, făurindu-se prin foc, arzându-se de gheaţă, devenind mereu ţărână fecundă, purtată cu grijă de Dumnezeu.
Ştiaţi că şi unii dintre turcii, care sunt păgâni şi nu cred în Dumnezeu şi sfinţii Lui, au icoana Sfântului Ierarh Nicolae şi i se închină lui? Să vă povestesc cum s-a întâmplat această minune:
Sursa: radiotrinitas.ro
Undeva în Pateric este o afirmaţie în legătură cu un Părinte, cum că din multă bunătate, nu mai ştia ce e răutatea. Nu putea să fie rău, pentru că era bun. Cineva care-i bun cu adevărat, nu poate să fie rău. Cineva care e rău cu adevărat, nu poate să fie bun decât întâmplător.
Domnul a zis: Cine vrea ceva, crezând, va lua. Ajunge ca cererea să fie în armonie cu poruncile lui Dumnezeu, adică cu Dragostea.