„Iar ei, nebăgând de seamă, s-au duş: unul la holda sa, altul la negustoria sa” (Matei 22, 5)
Numai nebunul preferă bunurile pământeşti celor duhovniceşti.
Fierbinţeala este mare şi arşiţa verii foarte grea, dar râvna voastră, prin aceasta, nu a slăbit, şi dorinţa voastră de a asculta cuvântul lui Dumnezeu nu s-a înăbuşit. Aşa fac toţi râvnitorii şi adevăraţii cinstitori ai învăţăturii cereşti. Din dragoste către cuvântul lui Dumnezeu, ei suferă toate cu înlesnire, numai ca să-şi poată împăca această poftă nobilă şi duhovnicească; şi nici frigul, nici fierbinţeala, nici mulţimea treburilor, sau grămada grijilor, nici orice altceva nu poate să-i abată de la această râvnă.
Şi cu dreptate, căci această privelişte, această Casă a lui Dumnezeu este mai slăvită şi mai vrednică de cinste decât palatul unui împărat. Darurile şi vredniciile pe care le capătă cineva într-un palat împărătesc, oricum ar fi ele, se sfârşesc cu viaţa cea de acum, şi pe lângă această, ele sunt pline de nelinişte şi de griji.
Dar aici, în biserică, este cu totul altfel. Darurile care se dobândesc aici sunt cele mai sigure şi scutite de toată grijă; vredniciile şi harurile ce se împart aici nu se sfârşesc, nu se nimicesc nici de moarte, ci prin ea mai mult se întăresc şi se statornicesc.
Nu-mi vorbi de un domn care şade în trăsura sa cea pompoasă, care are o înfăţişare aleasă şi este înconjurat de o suită mare; eu nu cred că aceasta face pe cineva cu adevărat om însemnat. Ci adevărata însemnătate şi mărime vine de la însuşirea sufletului, adică atunci când cineva stăpâneşte patimile sale, înfrânează poftele sale cele rele, biruieşte lăcomia averii, învinge pofta trupului, se ţine slobod de pizmă, nu se ţine de pofta cinstei deşarte, nu se înfiorează şi nu se cutremură de sărăcie, nu deznădăjduieşte la schimbarea poporului, şi altele ca acestea. Un asemenea om poate cu adevărat a se numi stăpân şi domn, căci adevărata domnie stă întru învingerea tuturor acestor lucruri.
Cine, din contră, măcar că domneşte asupra oamenilor, dar este rob al patimilor sale, pe un asemenea om eu l-aş putea numi cel mai mare şi mai ne liber rob din lume.
Precum doctorii numesc bolnav de friguri pe un om în al cărui trup s-au aprins frigurile, chiar dacă ele nu s-au arătat în trup din exterior, şi cei neiscusiţi nu bagă în seamă această boală, tot aşa şi eu, cu dreptate numesc rob pe cel al cărui suflet este căzut în robia păcatului şi este prins de patimi. Deşi el, în afară se arată a fi un domn, înlăuntrul lui vuieşte prihană, şi patimă domneşte asupra lui ca un tiran.
Dimpotrivă, numele de liber, de stăpân şi de domnitor le merită cu adevărat cei care au scăpat din tirania păcatului, în care nu domnesc patimile cele rele şi nu se înspăimântă de ceea ce în viaţa aceasta se socotesc nenorociri. Aşadar, acesta este adevăratul liber, împărat şi domnitor, chiar de ar fi înfăşurat cu zdrenţe sau ar zăcea în temniţă şi în legături.
Astfel de vrednicie nu se vinde cu bani şi nimeni nu este zavistuit pentru ea; ea nu cunoaşte limba clevetitorilor, nu vede ochiul pizmaşilor, meşteşugurile pânditorilor nu o vatămă; ea mai vârtos rămâne îngrijită şi nevătămată în azilul cel sigur al înţelepciunii şi nu suferă vreo vătămare, nici de la nenorocirile vieţii, nici chiar de la moarte.
Aceasta o dovedesc Sfinţii Mucenici. Deşi trupurile lor se sfărâmă în pulbere şi în cenuşă, cinstea şi mărirea lor trăieşte pururea. Încă izgonesc demonii, alungă bolile, fac cucernice cetăţi întregi, şi prin aceasta aduc în Casa lui Dumnezeu popoare întregi. Atât de mare este puterea vredniciei şi a măririi lor, că ei domnesc şi după moarte, ca şi în timpul vieţii.
Nimeni nu este silit să vină aici, ci fiecare se arată aici din liberă să hotărâre şi din propriul său îndemn; şi această dorinţă nu se răceşte nici prin lungimea timpului.
Vedeţi acum că eu cu dreptate am numit acest sfânt loc mai slăvit şi mai vrednic de cinste decât un palat împărătesc? Cinstea pe care o capătă cineva în palate se aseamănă frunzelor veştejite şi umbrelor trecătoare, iar darurile şi bunurile care se împart în Biserică se aseamănă în tărie cu diamantele, ba încă sunt mai trainice decât acestea, căci ele sunt cu totul netrecătoare, nepieritoare, nesupuse la nici o schimbare. Cine le are nu se teme de nimic şi nu se îngrijeşte de vreo ceartă, de pizmă, de sfadă, de urmăriri şi de clevetiri.
Bunurile pământeşti se adună laolaltă numai pentru sine şi cu pizmă asupra altora; la cele duhovniceşti se întâmplă dimpotrivă, căci cu cât cineva mai mult le împarte, bogăţia lor cu atât mai mult se măreşte; însăşi propovăduirea mea vă poate sluji ca dovadă la aceasta.
Când eu împrăştii cuvintele mele între toţi, că sămânţa pe un ogor deşert, eu însumi câştig prin aceasta, şi totodată vă fac şi pe voi mai bogaţi. Prin aceasta nu mă fac mai sărac, ci mă fac mai bogat, ceea ce la comorile pământeşti este cu neputinţă. La acestea se întâmplă dimpotrivă, căci cine ar voi să împartă comoara sa pământească, printr-o asemenea împărţeală ar micşora avuţia sa şi neapărat că s-ar face mai sărac.
Deci, fiindcă bunurile duhovniceşti sunt atât de slăvite şi aşa de uşor se dobândesc, căci ele se dau în dar tuturor celor ce le doresc, de aceea să iubim aceste bunuri şi să nu mai alergăm după bunurile cele părute, ca după o umbră; să nu căutăm prăpăstii şi stânci. Dar pentru că dragostea către aceste bunuri duhovniceşti să se mărească întru noi, Dumnezeu aşa a tocmit, că cel ce posedă bunuri vremelnice, de cele mai de multe ori trebuie să le piardă înainte de moartea sa.
Să spunem aceasta mai lămurit: De multe ori, noi pierdem bunurile pământeşti nu tocmai atunci când murim, ci ele se veştejesc şi trec încă trăind noi, pentru ca trecerea lor să vindece de o astfel de turbare pe nebunii iubitori de aceste bunuri şi să le arate că aceste bunuri sunt mai trecătoare decât umbra. Aşa pofta de dânsele trebuie să se stingă.
Bogăţia, de pildă, părăseşte pe stăpânul său nu numai la moarte, ci adeseori chiar încă trăind el. Tinereţea fuge de la noi nu atunci când murim, ci pe când noi încă răsuflăm; ea se depărtează cu anii bărbăţiei şi face loc zbârciturilor bătrâneţii. Încă şi frumuseţea şi chipul cel bun al femeii se sfârşesc încă trăind ea, şi de multe ori se prefac chiar în urâciune.
La fel de trecătoare sunt cinstea şi puterea. Dregătoriile şi vredniciile trec repede, încă mai repede decât omul care le posedă. Şi precum cineva poate vedea în toate zilele trupuri omeneşti murind, tot aşa în toate zilele poate vedea şi sfârşitul bunurilor fericirii pământeşti.
Dar aceasta se face pentru ca noi să socotim cele de acum trecătoare şi mici şi să ne lipim de cele viitoare; să nădăjduim îndulcirea de ele, iar cât timp umblăm pe pământ, cu dorul nostru să fim în cer.
Dumnezeu a pregătit două lumi: cea de acum şi cea viitoare; cea văzută şi cea nevăzută; o lume care cade sub simţiri, şi alta duhovnicească; o lume în care cineva gustă repaosul trupesc, şi alta în care gustă repaosul duhovnicesc; o lume a încercării, şi alta a credinţei; o lume care stă sub pipăirea noastră, şi alta pe care noi o nădăjduim.
O lume trebuie să fie stadiul de alergare, alta răsplătirea; uneia i-a împărţit Dumnezeu luptele, ostenelile şi sarcinile, alteia, dimpotrivă, cununile de biruinţă, răsplata şi plata. O lume seamănă cu marea, alta cu limanul; una durează scurt, alta este netrecătoare şi niciodată nu îmbătrâneşte.
Dar fiindcă mulţi oameni preferă bunurile văzute celor duhovniceşti, de aceea Dumnezeu a făcut bunurile materiale, cele de faţă, să fie trecătoare şi nesigure, pentru ca prin aceasta să abată inimile de la ele şi cu tărie să le îndrepte spre dragostea bunurilor viitoare.
Totuşi, fiindcă bunurile viitoare nu se pot vedea, ci numai se cred şi se nădăjduiesc, apoi iată ce a făcut Dumnezeu şi cum ne-a uşurat năzuinţa la ele. El a făcut aceasta pe două căi: întâi, prin pilda lui Hristos, iar al doilea, prin aceea că a pus în vedere răsplătirile şi cununile biruinţei.
Pe calea cea dintâi, Hristos însuşi a mers înaintea noastră prin pildă Să şi Însuşi a împlinit ceea ce ne-a poruncit nouă să facem, pentru ca să putem fi părtaşi viitoarei împărăţii. El ne-a arătat cu faptă că această poruncă se poate împlini. Precum cel ce trebuie să meargă pe o cale grea, face aceasta cu mai mare voioşie şi are mai mult curaj când vede pe un altul mergând înaintea sa, tot aşa se întâmplă şi cu poruncile dumnezeieşti. Oricine le urmează mai uşor, când vede pe alţii că mai înainte le împlinesc.
Deci, pentru ca oamenii mai uşor să urmeze calea către cer, Hristos a luat trup omenesc şi fire omenească, El însuşi a umblat pe calea aceasta şi însuşi a împlinit aceste porunci. De pildă poruncă: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul cel drept, întoarce lui şi pe celălalt” (Matei 5, 39), El însuşi a împlinit-o, când L-a pălmuit peste obraz sluga arhiereului. El nu S-a răzbunat asupra lui, ci i-a arătat atâta blândeţe, încât i-a zis: „De am grăit rău, dovedeşte că este rău; iar de am grăit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23).
Vezi blândeţea cea vrednică de mirare? Vezi smerenia cea uimitoare? El a fost lovit, şi încă de o slugă, de un năimit, şi El răspunde cu o astfel de îngăduinţă! De asemenea, a grăit odinioară Tatăl Său către iudei: „Poporul Meu! Ce am făcut ţie, şi cu ce te-am împovărat? Spune-Mi!” (Miheia 6, 3). Precum Fiul a zis slugii: „Dovedeşte că este rău”, aşa a zis Tatăl: „Spune-Mi!”. Şi precum Fiul a zis: „Pentru ce mă baţi”, aşa a grăit Tatăl: „Cu ce te-am supărat şi te-am împovărat?”.
Altădată, Hristos învăţa sărăcia, şi vezi cum El o recomandă cu fapta şi cu pildă Să, fiindcă a zis: „Vulpile au viziuni şi păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Luca 9, 58). Vezi tu, oare, aici cea mai mare sărăcie? El nu are masă, nu are lumină, nu are casă, nu are scaun, nimic din toate acestea.
El învaţă, iarăşi, că clevetirile trebuiesc suferite cu răbdare, şi tot asemenea a arătat aceasta prin fapte. Când clevetitorii ziceau de Dânsul că are întru Sine demon şi îl porecleau samarinean (Ioan 8, 48), El, totuşi, deşi putea a-i nimici şi a pedepsi răutatea lor, n-a făcut aceasta, ci mai vârtos le-a arătat binefaceri şi a alungat de la dânşii duhurile rele.
El a zis oarecând: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5, 44) şi a împlinit aceasta El însuşi, când a fost răstignit pe cruce. Adică, după ce ei L-au răstignit şi L-au pironit, El a zis: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Aceasta, El nu o zicea că şi cum n-ar fi avut putere El însuşi a ierta, ci pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Adică, pentru că nu numai cu cuvintele, ci şi cu fapta să ne înveţe aceasta, de aceea a adăugat El această rugăciune.
De asemenea, El a spălat picioarele ucenicilor Săi, nu pentru că El ar fi fost mai prejos decât dânşii, ci numai pentru ca să fie pildă. S-a pogorât la atâta smerenie acest Dumnezeu şi Domn, şi totodată a zis: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).
Al doilea, socotesc că Domnul a făgăduit credincioşilor răsplătiri şi le-a pus în vedere cununi de biruinţă. Când El, de pildă, zice: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), îndată adaugă şi făgăduinţa răsplătirii, prin cuvintele: „Ca să fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 45).
Iarăşi zice El: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11-12).
Vezi că aceste cuvinte cuprind o poruncă, dar totodată şi făgăduinţa unei răsplătiri? Tot El zice: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale, şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer” (Matei 19, 21). Vezi că iarăşi sunt împreună porunca şi făgăduinţa răsplătirii? Pe una a poruncit-o, iar pe alta a pregătit-o celor care vor împlini poruncile Lui.
Şi iarăşi a zis: „Toţi care au lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau holde, pentru numele Meu, însutit va lua înapoi, şi viaţa veşnică va moşteni” (Matei 19, 29). Vezi aici iarăşi răsplătirea cea făgăduită şi cununa biruinţei?
Dar învaţă acum, cum El ne-a convins că răsplătirile făgăduite cu adevărat vor şi urma. El, de pildă, a făgăduit învierea trupului şi nemurirea; El a spus că noi împreună cu Dânsul vom fi luaţi la cer. Cum că aceasta va urma, ne-a arătat cu fapta. Cum şi în ce chip? Prin aceea că El însuşi, după moarte, a înviat. De aceea a petrecut cu ucenicii încă patruzeci de zile, pentru ca să le arate în ce fel vor fi trupurile noastre după înviere.
El a zis prin Pavel: „Noi vom fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea lui Hristos” (I Tesaloniceni 4, 17), şi a arătat aceasta cu fapta. Adică, după învierea Sa, când voia să Se înalţe la cer, S-a înălţat de la ochii ucenicilor Săi, şi un nor L-a luat de la privirea lor (Fapte 1, 9). Aşadar, ei au văzut cum El însuşi S-a înălţat la cer.
Deci, aşa va fi şi cu trupurile noastre cele înviate, fiindcă noi avem aceeaşi fire omenească cu Hristos. Aceasta o arată Pavel şi mai lămurit în cuvintele: „El va schimba trupul smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei Lui” (Filipeni 3, 21). Iar dacă trupul nostru va fi asemenea Trupului proslăvit al lui Hristos, va fi asemenea celui luat la cer şi înălţat pe nori. Aşadar, toate acestea trebuie să le aştepţi la învierea ta.
Şi fiindcă învăţătura despre împărăţia cerului a fost ascunsă îndelung ucenicilor Săi, de aceea S-a suit cu dânşii pe un munte şi S-a proslăvit înaintea ochilor lor. Prin aceasta, le-a arătat în ce fel va fi slava cea viitoare şi le-a arătat, în icoană, chipul cel viitor al trupului nostru.
Acum, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, fiind încredinţaţi atât prin cuvintele Domnului, cât şi prin faptele Lui, să petrecem în aşa chip, ca noi, odată răpiţi în nori, veşnic să ne unim cu Dânsul; prin harul Lui să dobândim mântuirea şi să ne îndulcim de bucuriile cele viitoare. Iar acestora să fim noi toţi părtaşi prin Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur