„Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32). Nu se poate număra, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de câte ori am auzit la Dumnezeieştile slujbe cuvintele imnului insuflat dreptului bătrân Simeon, primitorul de Dumnezeu: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”.
Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!
“Se spun, se scriu multe, dar mă tem că vremurile noastre sunt mai rele decât alte vremuri. Se poate să nu fie acum vremurile în care să fim chinuiţi, să fim martirizaţi. Poate că nu sunt vremuri în care să apară alte greutăţi. Există o asemenea confuzie şi o asemenea harababură, încât este foarte greu să fie cineva astăzi creştin. Nu este doar indiferenta lumii, răutatea lumii, cei de altă credinţă sau diversele mişcări religioase. Ca şi în toate celelalte situaţii, şi aici, răul cel mai mare vine dinlăuntrul şi nu din afara noastră. Pe vrăjmaşul care vine din afară îl vezi, îl înţelegi şi te aperi, dar în faţa celui care vine cu viclenie ce vei face?
Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular – după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric
Tâlcuirea Scripturii este una din lucrările cele mai importante ale Bisericii. Ori de câte ori Evanghelia se propovăduieşte ea este şi tâlcuită mai mult sau mai puţin conştient. Famenul Candachiei nu s-a convertit la Iisus până ce Filip nu i-a tâlcuit Scriptura pe care o citea (F.A. 8, 26-40). Întreaga carte a Faptelor, Epistolele Apostolilor şi, mai apoi, scrierile Sfinţilor Părinţi ne adeveresc faptul că a propovădui Evanghelia, după porunca Mântuitorului, înseamnă a o şi tâlcui, a-i face înţeles sensul, conţinutul, legătura ei cu viaţa fiecărui om.
“Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte».
Sfântul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluând plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.
Pentru că, intrând la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decât toate bolile trupului, şi când acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întâmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dându-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.
Astfel sfîntul învăţând pe bolnavi, încă şi cuvântul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie prea aleasă.
Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgânul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor.
Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne făcuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţă şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine.
În predica Lui de pe munte, Domnul i-a mustrat pe acei lucrători ai Evangheliei care, prin felul de a practica lucrarea lor, cred că sunt credincioşi şi devotaţi misiunii lor, dar, în realitate, ei sunt lucrători ai fărădelegii.
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au, nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi: Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!“
Sfântul Ignatie de Dumnezeu purtătorul sau Teoforul, fiind dus în Roma, din porunca împăratului Traian (98-117), precum se scrie în viaţa lui, şi de fiare fiind mâncat pentru Hristos, au rămas oarecare oase ale lui, care credincioşii, cei ce erau atunci acolo, mai întâi le-au pus cu cinste în Roma, la un loc însemnat; apoi, în vremea împărăţiei aceluiaşi Traian, le-au adus în Antiohia, spre apărarea cetăţii, spre tămăduirea bolnavilor, spre veselia a toată turma lui, şi spre slava lui Hristos Dumnezeu, pentru Care a pătimit cu osârdie. Despre care, cel ce va voi că să ştie toate, să caute în viaţa lui, în 20 de zile ale lunii decembrie.
Mă închin, Doamne, tronului măreției Tale eu, care sunt pulbere și cenușă [Facerea 18, 27] și drojdia omenirii; Ție, Căruia zeci de mii de îngeri și oștirile nenumărate ale serafimilor Îți aduc cu laudele lor de foc și sfintele lor mișcări o închinare spirituală în ascunzimea firii lor; Ție, Fire Sfântă ascunsă de simțirea și cunoașterea tuturor făpturilor create. Căci ești aproape de toți cu ajutorul Tău ori de câte ori e nevoie și ușa Ta e deschisă cu timp și fără timp [II Timotei 4, 2] cererilor tuturor.
Slăvitul părintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.
Despre viaţa Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puţine lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendenţa teologiei lui Teodor de Mopsuestia.
Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărţi, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceaţa. Încât şi el împreună cu proorocul zicea: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.
De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sârguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârşit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos?
“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii.
„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul. Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
“Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.
Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor.
Adevărata pedeapsă a omului căzut a constat în moartea sufletului care a fost afectat imediat după călcarea poruncii. Omul a fost lipsit de Duhul Sfânt care viețuia în el și care menținea întreaga ființă omenească.
De atunci el a ajuns robul propriei sale naturi, natură contaminată de păcat care a început să comunice cu ființa demonilor. În urma domniei păcatului și a morții, părțile componente ale omului s-au separat și au început să acționeze una împotriva alteia.