“În lume ispite veţi avea, dar nădăjduiţi în Mine!” Şi iarăşi: “Vai de cel prin care ispite va avea!”, zice Mântuitorul. Sigur că Dumnezeu ne-a copleşit cu iubirea Lui. Nu se poate să nu ai ispite! Dacă nu sunt ispite, nu este nici încununare! Şi nu se poate să fie pom uscat, fără frunze de pom uscat!
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.
Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38).
Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…
Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun? Voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere cam îndrăzneaţă: Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum. Duhovnic bun eşti tu, părinte. Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este, cum spune Sfântul Pavel, acum este clipa mântuirii. Nu citez prea bine, pentru că eu am citit Biblia în alte limbi, numai în română nu, mă iertaţi, Prea cuvioşiile voastre şi Preasfinţiile voastre, dar cunoaşteţi la ce fac aluzie. Acum, şi în virtute, de ce poate duhovnicul să fie bun?
Între anii 1977-1978, dikaios-ul (termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru a desemna ajutorul stareţului unei mănăstiri) Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban. Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de dikaios, a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului.
În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. In acest sens, Sfântul Isaac spune:
Când avem înaintea noastră două rele, şi oricum trebuie să alegem una, s-o alegem pe cea mai uşoară. De pildă: în timp ce ne rugăm, ne vin vizitatori. Ce vom face? Vom opri rugăciunea, sau îi vom întrista pe fraţi, lăsându-i să aştepte? În situaţia aceasta, o vom prefera pe prima, pentru că iubirea este mai înaltă decât rugăciunea. Rugăciunea este o virtute în parte, în timp ce iubirea cuprinde înlăuntrul ei toate virtuţile.
Dumnezeu a dat poruncă să iubeşti pe vrăjmaşii tăi şi tu îţi întorci faţa de la Dumnezeu, Care te iubeşte? A dat poruncă să spui cuvinte frumoase celor care te înjură, şi să faci rugăciuni pentru cei care te vorbesc de rău, şi tu grăieşti de rău pe Binefăcătorul şi Ocrotitorul tău, fără ca Acesta să te nedreptăţească cu nimic? Oare n-ar putea să te slobozească din încercarea pentru care Îl huleşti acum? N-o face însă, ca să devii mai vrednic. Nu este oare nesăbuinţă să avem în gura noastră lipsă de evlavie, dispreţ, şi să luăm în deşert numele Domnului îngerilor, de vreme ce puterile cereşti pronunţă sfânt numele Lui cu cutremur, uimire şi admiraţie?
“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:
Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24:
Ca un dulce împreună-călător al vieţii omeneşti, prorocul David se găseşte împletit în toate căile vieţii şi în toate vârstele vieţii duhovniceşti, dând cu folos mâna tuturor cetelor ce propăşesc, jucându-se împreună cu pruncii cei după Dumnezeu, împreună-luptând cu bărbaţii, educând tinereţea, sprijinind bătrâneţile, tuturor toate făcându-se: armă ostaşilor, modelator trupurilor atleţilor, palestră gimnaştilor, cunună biruitorilor, bucurie a mesei, mângâiere la înmormântări. Nu este nimic din viaţa noastră nepărtaş acestui har. Care este rugăciunea puternică la care David să nu fie părtaş?
În Sfintele Scripturi citim că unul dintre mai marii iudeilor s-a înfăţişat înaintea Domnului chiar cu această întrebare, zicându-I: “Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iar Domnul i-a răspuns că aceasta se dobândeşte prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca să te mântuieşti trebuie să urmezi poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici Ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici păzesc pe om de păcat şi-l învaţă să împlinească voia cea bună şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
(…)Lucrul cel mal important al vieţii noastre este starea inimii şi aşa cum este cineva în inima sa, aşa îl are şi Dumnezeu, indiferent de orice deosebiri şi întâietăţi vizibile. Vreau şi astăzi să vă opresc atenţia asupra aceluiaşi gând, ca să vă învăţ să vă preţuiţi cum se cuvine mişcările lăuntrice şi să vă pregătesc să vă vegheaţi inima cu mai multă atenţie, să vegheaţi la tot ce intră şi ce iese din ea.
Pentru aceasta nu voi trece la consideraţii prea largi. Vă voi prezenta doar câteva cazuri şi câteva exemple din cuvântul Lui Dumnezeu şi din vieţile sfinţilor, pentru întărirea acestui adevăr.
Despre viaţa în cuplu (Pr. Constantin Necula)
“S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.
Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol?
Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pogorându-Te din înălţimile cereşti pentru a noastră mântuire şi hrănindu-ne cu bucurie duhovnicească în sfintele şi prealuminoasele zile ale învierii Tale şi, iarăşi, după săvârşirea slujirii Tale pământeşti, Te-ai înălţat cu slavă de la noi la ceruri şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui!
Cel cu adevărat credincios trebuie să se străduiască să-şi schimbe gândurile, obiceiurile, toate concepţiile şi raţionamentele sale vechi, cerând neîncetat ajutorul lui Dumnezeu. Păcatul nu mai are putere asupra celor ce-L aşteaptă cu încredere pe Domnul şi se gândesc la aceasta neîncetat. Satana vrea să înspăimânte sufletul prin ispite şi căderi, gânduri rele, provocări şi boli. Dar cine este atent şi ştie de unde îi vin toate relele nu se sperie, ci aşteaptă cu răbdare trecerea lor. El ştie că Domnul va lupta pentru salvarea lui din ghearele duhurilor rele, numai să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
De la Creaţie, Dumnezeu a avut în vedere naşterea fiilor duhovniceşti. De aceea i-a şi trimis El pe prooroci, pe profeţi, pe patriarhi, pe părinţi, legile şi, în cele din urmă, pe Însuşi Fiul Său. Toată această lucrare a avut ca scop să nască fii din natura Sa dumnezeiască şi întreaga omenire a fost chemată la această renaştere spirituală, după cuvântul: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.