“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii. Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.
Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.
Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.
Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?
Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.
Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia, poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.
Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şi nu mistuie?
Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?“
. …. ………………………………………………Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/everghetinos-6-2/