Sfinţii sunt adevărata măsură a omului. Atunci când noi vom invoca, la Judecată, înaintea lui Dumnezeu, diverse motive pentru care nu am lucrat la mântuirea sufletului nostru, îi vom vedea alături pe sfinţi, pe aceia care, în condiţii mai grele decât ale noastre, au dobândit harul sfinţeniei.
Numai după Schismă, Biserica Apuseană s-a numit „Catolică” (cu înţelesul de Universală, în sens geografic, deşi primul sens al cuvântului „catolic” este calitativ şi înseamnă totalitate sau integritate — a credinţei şi a vieţii în Hristos), iar cea Răsăriteană „Ortodoxă” (ortodox vine de la orthos = drept, just şi doxa = opinie, credinţă; dar şi cinstire, laudă. Deci dreaptă credinţă şi dreaptă cinstire a lui Dumnezeu). Dar fiind una şi indivizibilă în fiinţa ei, după cum Hristos Însuşi, Capul ei, este Unul şi indivizibil, Biserica nu s-a împărţit.
Orice om căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște fie și într-o măsură cât de redusă agonia rugăciunii lui Hristos din grădina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriului său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos.
Liniştea trupului implică limitarea grijilor faţă de trup: „începutul liniştirii este ieşirea din lucruri şi din griji”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Stadiul intermediar „este puterea luminătoare, iar sfârşitul este extazul şi răpirea minţii la Dumnezeu”. Aceeaşi idee o împărtăşea şi Sfântul Ioan Scărarul: „Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura”.
Neîncetat să chemaţi numele Domnului Iisus până când inima va înghiţi pe Domnul şi Domnul va înghiţi inima şi astfel, inima şi Domnul se va face una. Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că împreună cu rugăciunea este absolut necesară şi atenţia (trezvia). Precum cel ce s-a născut orb nu vede lumina soarelui aşa şi cel ce nu merge cu lumina trezviei nu vede în totalitatea lui măreţia Harului Dumnezeiesc şi nici nu se poate elibera de faptele, cuvintele cele viclene şi urâte.
În cultul Bisericii ortodoxe ruse, în timpul rugăciunilor care preced începerea Sfintei Liturghii euharistice, uşile centrale ale iconostasului (uşile împărăteşti) rămân închise. Când începe propriu-zis Sfânta Liturghie, uşile se deschid lăsând să se vadă Sfântul Altar, iar preotul oficiant psalmodiază binecuvântarea. Acest moment esenţial este evocat de prinţul Eugen Trubeţkoi (1863-1920) – filosof religios rus –, în ultimele cuvinte pe care le-a rostit pe patul de moarte:
Când mă adresez Domnului, am un simţământ nedesluşit. Ca şi cum Dumnezeu este o persoană. Am sentimentul că e chiar ca o fiinţă, dar fără vreo însuşire precisă, fără ceea ce ştim despre Dumnezeu. Dar mă tem ca nu cumva prin asta diavolul să mă înşele, să nu născocesc înlăuntrul meu ceva ce nu este, de fapt, Dumnezeu?
Dumnezeu a făcut să crească în ţara Libanului un arbore care se numeşte cedru. Acesta trăieşte mai mult de o mie de ani. Maroniţii îl numesc Arz-el-rab sau pomul lui Dumnezeu. Evreii îl numesc erez. Dintre toţi pomii pământului cedrul are cea mai mare longevitate. În Libanul de azi, n-au mai rezistat decât puţini izolaţi. Nu sunt arbori obişnuiţi, dar seamănă într-o oarecare măsură cu stejarul.
Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea.
Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica, plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihneşte, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti.
Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, roagă-te lui Dumnezeu pentru Dumnezeu!
Părintele Calistrat – Despre depresie
Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce.
Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar, pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are niciun preţ pentru noi.
Maica Domnului este acolo unde curg lacrimi fierbinţi din cauza necazurilor. Ea este acolo unde Ei i se aduc calde rugăciuni în grele suferinţe şi situaţii fără ieşire. Ea este acolo unde oamenii se află chiar pe marginea prăpastiei primejdioase.
Omul „civilizat” este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fuge -, să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia aceasta, de care suntem atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă, de milenii.
Iubirea este un lucru nevăzut, este taina lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Ea nu se poate trăi decât pe măsură ce inima noastră îşi deschide petalele credinței precum floarea însetată după lumina soarelui.