În viața mea am supt învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților bărbați ai Bisericii noastre Ortodoxe, care m-au povățuit și îndrumat în toate împrejurările și greutățile din viața mea. După cuvintele Mântuitorului, eu am dat totdeauna lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu… (Sfântul Ierarh Dionisie Erhan)
Dacă Dumnezeu vrea să devii soţia acestui om, orice piedică va fi depăşită şi te vei căsători în mod sigur cu el. Dar dacă Dumnezeu nu vrea, atunci oricât ai încerca, nu vei reuşi.
Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?
Cuvântul Domnului este foarte clar. Viața veșnică ne este dăruită prin iertarea fărădelegilor noastre. Iar iertarea nu se dă în niciun alt mod decât numai în Spovedanie. Însă, pentru a primi iertarea în Taina Sfintei Spovedanii nu este de ajuns numai simpla înșirare a păcatelor noastre.
Întrebare: Sfântul Siluan și Sfântul Sofronie vorbesc adesea despre Sfântul Duh. Cum Îl trăim pe Sfântul Duh potrivit învățăturii lor?
Răspuns: Totul pornește de la credința noastră în Hristos și de la primirea cuvântului Său. Dacă facem din poruncile Lui singura lege a vieții noastre, cu timpul dobândim o adâncime tainică, devenim tainici așa cum Sfântul Duh este tainic, ascuns. Duhul lui Dumnezeu lucrează în noi în felurite chipuri.
Într-o formă sau alta a face bine este la modă. Nu există organizație respectabilă care să nu aibă un întreg departament specializat în așa ceva. Aproape că nu mai există individ sau familie onorabilă care să nu aibă o responsabilitate socială de purtat. Copiii sunt învățați de mici, de la grădiniță, să le pese de ceva (în general de mediu) și să se îngrijească de acel ceva.
De ce nu simţim slujbele?
Întrebarea „cum să depăşim plictiseala pe care o încercăm datorită obişnuinţei cu slujbele?” Presupun că această întrebare are în vedere în primul rând Sfânta Liturghie, pentru că este întotdeauna aceeaşi si ne obişnuim cu ea.
Ca să fii singur, ca să trăieşti izolarea în adâncul ei nu e nevoie astăzi să te refugiezi în pădure. Sau să pleci în deşert, ori să urci pe culmea vreunui munte pentru a te sihăstri acolo. Nu. E suficient să stai în oraş şi să nu ai prieteni sau rude în localitate. Cu cât mai mulţi sunt cei care trec pe lângă tine, fără să le ştii numele, fără să ştie dacă te doare ceva, cu atât mai mult simţi apăsarea solitudinii. Dar atunci când Dumnezeu e prezent în viaţa ta, singurătatea dispare şi devii parcă alt om.
În vremea noastră foarte putini oameni trăiesc după voia lui Dumnezeu. Majoritatea sunt indiferenţi sau se află într-o deplină necunoştinţă. Din păcate, situaţia e gravă din punct de vedere duhovnicesc şi clericii îşi fac probleme cum vor putea să se apropie de oameni şi să le vorbească despre Mântuitorul Hristos. În această lucrare nu este nevoie de înţelepciune lumească, nici de harisme extraordinare.
Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați.
În adolescenţă, copiii sunt deosebit de sensibili la influenţa celorlalţi. Prin urmare, persoanele cu care ei comunică reprezintă un factor foarte important în formarea personalităţii lor. Chiar înainte de adolescenţă, părinţii trebuie să observe constant cine sunt prietenii de joacă ai copilului.
Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Tipic Părintelui, întotdeauna îți dădea ascultările așa, un pic pieziș.
Dumnezeu nu-ţi dă în dar dacă nu ceri. Insistenţa cu care ceri şi încrederea pe care o ai, nădejdea pe care o ai că Dumnezeu îţi va împlini, aceea te ajută. Dar să nu aştepţi să-ţi dea Dumnezeu fără să baţi şi fără să ceri. (Pr. Adrian Făgeţeanu)
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se sălăşluiască şi să crească în inima noastră. Numai atunci vom putea aduce folos şi-i vom putea ajuta pe cei din jurul nostru. Când ne pătrundem în totul de cuvântul lui Dumnezeu, inima ni se înmoaie, tulburarea gândurilor îşi află liniştea, ne umplem de o iubire care se va răsfrânge în cuvintele şi în faptele noastre.
Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săraca.
Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.
În zădar nu recurgi la ajutorul îngerului pazitor! Pe el îl poți deranja oricând ca pe un sfânt drag, ca pe cel mai apropiat prieten: „Ajută-mă, te rog, ajută-mă, păzitorul și acoperitorul sufletului și al trupului meu, ajută-mă să îndeplinesc această lucrare, care nu-mi place, ajută-mă să nu gândesc, să nu spun, să nu fac – ceea nu e spre folosul meu !… ” Și așa cu toate ocaziile.