De ce nu simţim slujbele?
Întrebarea „cum să depăşim plictiseala pe care o încercăm datorită obişnuinţei cu slujbele?” Presupun că această întrebare are în vedere în primul rând Sfânta Liturghie, pentru că este întotdeauna aceeaşi si ne obişnuim cu ea. Într-adevăr, un lucru cu care te obişnuieşti poate să îţi provoace puţină plictiseală şi nu îl mai aştepţi cu nerăbdare, nu-l mai doreşti atât de mult. Am putea să adăugăm aici şi Taina Spovedaniei.
Asta spune un mare adevăr, dar cred că întrebarea conţine o greşeală. Presupune un lucru pe care cred că nu ar trebui să-l presupună. Oare obişnuinţa este cea care ne face să ne plictisim atunci când se săvârşesc slujbele? Sau cumva niciodată nu am simţit slujbele aşa cum ar trebui să le simţim? Aşa un lucru pe care îl vede cineva pentru prima dată, sau îl aude pentru primele dăţi, prezintă un interes care ulterior se diminuează, oare şi în cazul slujbelor se întâmplă acelaşi lucru? Dacă da, aceasta înseamnă că nu am avut o relaţie adevărată cu slujbele, cu tainele Bisericii. Mi se pare că întrebarea prezintă această slăbiciune, deoarece dacă cineva simte aceste slujbe, Sfânta Liturghie şi spovedania până când devin obişnuinţă – Liturghia devine obişnuinţă dacă o urmăreşti un an întreg, iar spovedania dacă se întâmplă cel puţin de zece ori – dacă deci simţim slujbele până când acestea devin obişnuinţă, cred că nu mai există o problemă, iar răspunsul la întrebare vine singur. Mă tem însă că simţim această plictiseală, adică nu avem mulţumire sau ne obosim şi nu ne simţim bine, nu aflăm interes, tocmai pentru că nu am simţit cu adevărat slujbele niciodată.
Şi exact la acest lucru trebuie să luăm aminte si trebuie să-l analizăm.
Totuşi, pentru a înainta şi a asocia întrebarea cu tema noastră generală, aş mai vrea să spun următoarele. Toţi cei care au învăţat, s-au familiarizat în sens bun, într-o anume măsură, cu rugăciunea, cu rugăciunea minţii, adică sufletul lor a început să guste odihna dată de rugăciune, şi au început să afle acolo o mică comoară, au descoperit un izvor, ceva necunoscut şi au simţit că prin rugăciune pătrunde în existenţa lor o putere necunoscută, toţi aceia, aşadar, care s-au legat într-un fel de rugăciune ne vor spune că simt şi spovedania de fiecare dată când se spovedesc, şi cu atât mai mult Dumnezeiasca Liturghie, şi nu încearcă vreo strâmtorare sau plictiseală din ceea ce noi numim obişnuinţa slujbelor.
Pe de altă parte, cel care este condus şi purtat de patimile sale, de slăbiciunile sale, cel care este stăpânit de patimile sale nu poate să simtă, nu numai slujbele, ci nici multe altele. Şi să-mi îngăduiţi aici să spun că nu este stăpânit de patimi numai acela care vrea să fie stăpânit de acestea. Dacă ieşim afară, vom afla foarte mulţi tineri care sunt robi ai patimilor. Există patimi care, vrem, nu vrem, ne stăpânesc. Aici este marea problemă. Cel puţin acela care vrea să fie stăpânit de patimi, de îndată ce începe să nu mai vrea, va începe să se elibereze de ele. Ce se întâmplă, însă, cu cel care este stăpânit de patimi fără să vrea şi este dus şi purtat şi influenţat de acestea. Acela merge la Liturghie şi se întreabă când se va termina. Acela nu va reuşi niciodată să se pornească spre spovedanie sau, dacă ajunge să se spovedească, merge şi se întoarce fără să vadă folosul.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi şi rugăciunea minţii, Editura Bizantină