Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.
Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.
Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta?
— Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem, ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.
Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.
Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!
Nu-i vorbă – trebuie să înţelegeţi şi aceasta – că dintre toate suferinţele care tulbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.
O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!…
Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.
— Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi.
Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii – scrie – că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.
Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.
E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea – încă în lume fiind – în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.
Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127