Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:
‒ Părinte, într-o duminică dimineaţă, după Sfânta Liturghie, am fost invitat acasă la un frate duhovnicesc. Au pus un grătar în curte şi au prăjit carne. Am dat şi eu o mână de ajutor şi, pe când aranjam cărbunii aprinşi, fiul lor, elev de liceu, care în clipa aceea stropea florile, a întors furtunul asupra focului.
La toţi cei care au făcut înlesnirile astea omenirii, ele nu s-au făcut fără Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. A binecuvântat Dumnezeu omenirea ca să poată scoate înlesnirile acestea pentru ca lumea să poată trăi altfel, mai bine. Dar niciunul dintre cei care au izvodit înlesnirile astea nu zice: „Mi-a ajutat Dumnezeu şi am descoperit lucrul acesta”. Nu! „Eu!… Eu am făcut! Ce Dumnezeu?”. Şi vezi, omul a luat locul lui Dumnezeu. „Eu!… Eu!…” Egoismul e cea mai mare blestemăţie înaintea lui Dumnezeu, cea mai neiertată patimă, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor.
Părinte, cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?
Trebuie luptă, trebuie osteneală. Paza minţii, sigur, e cel mai important lucru. Trebuie osteneală, şi cu ajutorul lui Dumnezeu… De aceea, de la începutul creştinismului mănăstirile s-au zidit întotdeauna departe de oraşe, de sate, la linişte.
Fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi.
Apoi, cât de trist şi dureros este când lucrarea noastră e parazitată de duhuri rele. Orice chemare, orice invocare a celui rău sau orice gând rău, primit şi mestecat în mintea şi inima noastră, face ca lucrul nostru să fie o lucrare umano-demonică. Este o împreună-lucrare cu diavolul.
Pe toți pe care toată lumea îi slăvește, moartea îi alungă din lume. Moartea adună la un loc măririle, deșertăciunile, toată cruzimea și ambiția omului și aruncă pe ele o lopată de pamânt.
Ne confruntăm cu trei legi în această viață. De îndată ce venim pe lume, chiar dacă viața noastră durează și o singură zi, prima lege pe care o întâlnim este legea păcatului: „Cine este curat de toată întinăciunea? Nimeni! Măcar și o zi de va fi viața lui pe pământ” (Iov. 14:4-5 LXX). Apoi ne confruntăm cu legea morții. Deși mulți oameni evită să se gândească la moarte, aceasta este cea mai mare certitudine: viața noastră are un sfârșit.
Un tânăr din orașul grec Pireu era marinar. În timpul unei călătorii în Brazilia, el a cunoscut o fată, cei doi s-au îndrăgostit și au hotărât să se căsătorească. Marinarul i-a spus că este creștin ortodox și că, pentru a se putea cununa, logodnica lui trebuie să devină ortodoxă. Fata nu s-a împotrivit și a început să se pregătească pentru Sfântul Botez – mai întâi în Brazilia, apoi în Grecia, după ce s-au mutat acolo.
„Și sculându-se de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Sale, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. (…) După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat la masă și le-a zis: Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Mă numiți Învățătorul și Domnul. Deci, dacă Eu, Învățătorul și Domnul, v-am spălat picioarele și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13, 12-17).
Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia.
Ești gata să divorțezi deoarece ai impresia că totul se învârte în jurul tău. Amintește-ți însă că Hristos „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească” (Mc 10, 45). Și tu ești chemat să te smerești și să slujești – copilului tău și soției tale. Da, sunt multe femei mai tinere și mai frumoase. Și ce dacă? Dumnezeu ți-a încredințat această soție. Prin ea vrea să te mântuiască. De aceea trebuie să rabzi.
Ca să poţi să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştină: jertfa!
Aceasta este Taina cea mai de vârf, cea mai importantă. Toţi credincioşii ştiu că este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menţine acest cuvânt divin: „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20).
Sunt convins că, dacă în mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toţi căutătorii binelui autentic, văzând cum duhul zilei de azi, învăţăturile şi rânduielile de acum se contrazic una cu alta, toţi aceştia L-ar întreba pe Domnul, într-un singur glas: „Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa de veci? Ce să facem ca să ne mântuim?” Ei, fraţilor, Domnul ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13, 8). Atunci i-a spus iudeului să caute răspunsul în Lege: „Ce este scris în Lege, cum citești?”
Mărturisesc fiii săi duhovniceşti că părintele Paisie avea mare bucurie când îl vizitau ucenicii şi îi cereau binecuvântare şi sfat. Iar când plecau spre casele lor, avea mare grijă să nu li se întâmple vreo ispită pe cale, până auzea că au ajuns cu bine. De aceea, întotdeauna citea credincioşilor şi fiilor săi rugăciunea de călătorie şi le dădea binecuvântare de drum înainte de plecare.
Să ne imaginăm că Dumnezeu nu ne-ar fi făcut liberi, ci am fi fost doar nişte piese dintr-o maşină mare, care, la apăsarea pe un buton, ar începe să se mişte şi să-şi execute fiecare mişcarea sa, aşa cum le-a programat constructorul. Nu-mi vine să cred că o omenire, construită din astfel de rotiţe, ar fi fost interesantă.
Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?
Omul nu se mântuiește în bucurii, ci în răbdare. Dumnezeu nu ne duce pe drumul cel mai ușor, ci pe cel mai folositor. Dacă am ști noi câtă lucrare face Dumnezeu printr-o durere, printr-o pierdere, printr-un necaz, nu ne-am mai plânge niciodată.