„Care sunt treptele mărturisirii? Când lipsesc duhovnicii, ce trebuie făcut? Cum se poate curăţi sufletul de toate păcatele?
– Mărturisirea e un act de comunicare sinceră, dureroasă către persoana preotului, care te ascultă în numele lui Hristos. Ea satisface setea omului de comuniune, de ieşire din singurătatea mândriei, a neîncrederii în alţii, a dispreţului. Prin ea omul reintră în viaţă sau sporeşte în viaţă, care stă în comuniunea respectuoasă cu Dumnezeu şi cu semenii. Cine îşi ia curajul să se mărturisească preotului nu va mai dispreţui nici pe semenii săi. El se va putea comunica şi altora cu neputinţele sale de a avea viaţa prin sine. El va câştiga smerenia care însoţeşte comunicarea şi comuniunea. El vede dependenţa sa de Dumnezeu şi importanţa semenilor pentru viaţa sa.
Mărturisirea poate avea diferite trepte. De la o mărturisire rece a unor greşeli prin care cel ce o face are grijă să nu apară prea compromis în ochii duhovnicului sau mai rău şi mai vrednic de dispreţuit decât alţii, sau de la declaraţii generale despre marea sa păcătoşenie, ea poate urca pe trepte tot mai înalte în înfăţişarea actelor concrete ale nevredniciei sale, cu o durere adânc simţită pentru ele şi pentru urâciunea stărilor care le-a produs. Aceasta face din mărturisire şi o pocăinţă care trebuie să o însoţească. Dar numai dacă această pocăinţă durează şi se manifestă şi într-o viaţă nouă, contrară celei manifestate în faptele mărturisite, mărturisirea aceasta se dovedeşte că n-a fost şi ea un act de cinism care nu se ruşinează de faptele urâte mărturisite şi de stările care le-au produs, sau că a avut un regret că nu poate fi un altfel de om.
Duhovnicul poate să nu fie la înălţimea de a putea asculta cu înţelegere acest fel de mărturisire şi de a putea să compătimească real pe cel ce a manifestat astfel de neputinţe, dar îi poate da sfaturi prin care acela să le învingă şi să nu-l lase să rămână în disperare, sau în împăcarea lui cu această neputinţă, pe care o regretă, dar nu se angajează serios să o depăşească. Dar însăşi o mărturisire la treapta descrisă poate da tăria amintită duhovnicului, poate trezi şi în el înţelegerea şi compătimirea corespunzătoare, ajutându-l şi pe el să-şi vadă nişte neputinţe asemănătoare şi să caute în sine tăria pentru a le învinge, comunicând-o şi celui ce i se mărturiseşte. E mare lucru ca cel ce mărturiseşte să-şi facă din duhovnic un prieten, un prieten nu de glume, ci de înţelegere serioasă, dar la aceasta poate contribui şi el prin sinceritatea şi durerea cu care se mărturiseşte. Dorinţa de comuniune cu altul trezeşte şi în acela capacitatea de comuniune.
Comunicarea sinceră, plină de o dureroasă căinţă a păcatelor, aduce o eliberare de ele. Dar aceasta trebuie să o constate duhovnicul. Comunicarea făcută de cel ce se mărturiseşte l-a deschis milei lui Dumnezeu. Dar aceasta trebuie să o constate duhovnicul care ascultă mărturisirea în numele Domnului. Dacă se simte el pătruns de milă pentru cel ce se mărturiseşte, are în aceasta dovada că Dumnezeu însuşi e prezent în mila sa cu mila Lui.
Iar dacă duhovnicul nu observă o căinţă adâncă pentru păcate la cel ce se mărturiseşte, sau păcatele sunt aşa de grave încât trebuie pentru ele o pocăinţă mai îndelungată, sau o dovedire prin altfel de viaţă că s-a eliberat de obişnuinţa lor, el recomandă faptele care pot să elibereze de obişnuinţa lor sau dovedesc căinţa lor reală de ele, spunându-i să vină din când în când pe la el, ca să vadă dacă împlineşte recomandările lui; şi în funcţie de seriozitatea împlinirii lor, îi scurtează timpul opririi de la Sfânta împărtăşanie, de la reala comuniune în Hristos.
Dacă ar fi să lăsați moștenire o frază, care ar fi aceasta?
– Aceasta ar fi: Credeți în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și împliniți poruncile Lui ca să aveți viață veșnică și un sens în viața pământească!” (Pr. Dumitru Stăniloae)
Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol II, 1984, pp. 81-82