Sărbătoarea Cincizecimii marchează momentul văzut de constituire a Bisericii lui Hristos. Este ziua în care Hristos a coborât în inimile oamenilor şi, în felul acesta, ei au devenit Biserica Lui, Trupul Lui tainic.
În mănăstirea Celic-Dere vieţuieşte din anul 1964 maica Serafima Lungoci. Sfinţia sa are o deosebită grijă pentru cei răposaţi. Vopseşte crucile, prăşeşte mormintele, aprinde candele, duce bucuria Învierii Domnului din biserică în cimitir.
Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.
Nimic nu este mai mare decât inima curată, pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16).
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice:
Aveţi grijă de copii, ca ei să se teamă să facă rău, şi nu vă purtaţi neînţelept, plini de mângâieri, nu le îngăduiţi să-şi facă voia lor, lucruri de ruşine şi fărădelegi, nu le îngăduiţi să facă ceva ce nu se cade şi să capete obiceiuri rele. Căci cine se obişnuieşte cu ceva din copilărie, cu aceasta şi la bătrâneţe rămâne şi ce purtare îşi însuşeşte la tinereţe – bună ori rea –, cu aceasta îmbătrâneşte şi moare.
„Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.” (1 Tim 6:8)
Un creștin pune mâna pe stele. Și mai mult, sfinții spun că un om smerit mută astrele. Asta-i totul! Când te smerești cu adevărat, ești un Dumnezeu și gata. Nu se poate, oameni buni, fără smerenie! Cu nici un chip! Nici să despici socotelile cele mai de școală primară.
Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez – şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe „omul cel trupesc”.
De când eram copil, mama ne ducea la biserică. Eram unsprezece copii și ea ne ducea pe toți la biserică. Copii fiind, îi spuneam că ne dor picioarele, că vrem să ieșim afară. Și mama ne zicea: „Mă, voi nu știți ce înseamnă rugăciunea și nu știți să vă rugați lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, când te dor picioarele pentru Hristos. Să-ți obosească trupul pentru Hristos, că nu știi să te rogi, că ești copil”.
Socrate spunea undeva foarte bine: „Dacă vrei să faci pe cineva bogat, nu-i da tot bogăție, pentru că nu se va mai opri, își va dori tot mai mult. Fă-l să-și dorească mai puțin și atunci îl vei face bogat. Bogat nu este cel cu multe bogății, care nu-i mai ajung, dorindu-și tot mai multe, ci cel căruia îi ajung acelea pe care le are, oricât de puține ar fi.