Dintre adevărurile nezdruncinate ale experienţei, durerea şi suferinţa sunt medicamentul esenţial al sufletului bolnav de păcat, şi, în acelaşi timp, cel mai bun pedagog pentru înălţarea duhovnicească a sufletului căruia păcatul şi întunericul moral i-au urâţit frumuseţea prin deprinderile rele. Durerea este pomicultorul experimentat, care din măslinul sălbatic, din sufletul păcătos, altoieşte măslinul cel bun.
Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine.
– Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?
– Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiți? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bunătate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală (…) şi, în cele din urmă, îi va duce în Rai.
Fiecare din cei pe care îi întâlnim are dreptul la existenţă, fiindcă are o valoare în el însuşi şi noi suntem puţin obişnuiţi cu o asemenea optică! A accepta ca ceilalţi să fie ceilalţi reprezintă un pericol, o ameninţare. A recunoaşte dreptul altuia de a fi el însuşi riscă să însemne, într-o bună zi, a-i recunoaşte dreptul să mă omoare. Dar dacă-i limităm dreptul său la existenţă, îi negăm acest drept.
Trăim tot mai mult nişte vremuri ale unei suprasaturaţii lăuntrice, lipsită însă de esenţă, ale urărilor superlative, pe care însă nimeni nu le trăieşte, ale unei energii îndreptate spre cele din afară, care însă risipeşte şi ultima brumă de agoniseală lăuntrică a omului. Chiar şi în Biserică suntem plini de cuvinte duhovniceşti, de îndemnuri înalte, de podoabe minunate – dar prea puţin punem în lucrare din ceea ce învăţăm şi înţelegem. Cu gândul la cuvintele de taină cu care începe Dumnezeiasca Liturghie, „Vremea a lucra a Domnului este”, ne-am îndreptat către Albac, unde am căutat alături de Părintele Dionisie să aflăm căi cât mai concrete şi mai practice de a ne lucra mântuirea împreună cu Domnul în aceste zile…
Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvintelor lui Hristos: “Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar părăsi toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi n-ar mai căuta decât această ştiinţă cerească.
De unde să facem rost de timp pentru practicarea binelui? Nu avem nici măcar timp să ne gândim la el. Viața ne este aglomerată.
„Important e să nu rămâi căzut… să te ridici și să continui postul. Să te ridici în toată vremea și în tot locul. Și Domnul îți va răsplăti și ție, celui care va ajunge în al 11-lea ceas, lângă El, Cer Răstignit și Înviat. „
Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie.