1. Viața creștină înseamnă fericire chiar și în necazuri.
IPS Pimen: „Să ne îngrijim, dar să nu ne îngrijorăm”
Inţelegerea neputinţei omeneşti şi a atotputerniciei harului lui Dumnezeu
Chiar dacă ai patimi, egoism, mânie, dacă ești o fire ticăloasă, totuși, dacă simți că harul lui Dumnezeu poate într-o clipită să le risipească pe toate acestea ca pe un fulg, atunci poți să spui: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Corinteni 15, 10). Și numai atunci îți deschizi drumul ca să intri la jertfelnicul lui Dumnezeu fără să te primejduiești să cazi în afară și să ai simțăminte duhovnicești mincinoase.
Lasă-L pe Dumnezeu să se ocupe de problemele tale!
Nu cumva Dumnezeu îngăduie totul spre binele nostru?
Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.
Lacrimile lui Hristos
Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.
Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre
Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă.
Cum putem păstra pacea sufletului?
– Cum putem păstra pacea sufletului într-un mediu care ni se pare plin de răutate? Ce putem face ca să-i iubim pe cei din jurul nostru, pe cei care sunt mai dificili?
Dumnezeu nu se oferă pe Sine celor în nesimțire și păcate
Cândva, o femeie trăia în posturi şi rugăciuni. Părea evlavioasă, dar era stăpânită de multă mandrie şi se considera pe sine sfânta. De asemenea, ţinea minte răul, iar dacă se certa cu cineva nu mai putea să-l privească în ochi.
12 vorbe de aur ale Parintelui Arsenie Papacioc
1. Vă spun acuma, ca un duhovnic: Nu se supără Dumnezeu pe greşelile noastre atât de mult pe cât se supără dacă suntem nepăsători.
După căderea în păcat sufletul omului a devenit câmpul de luptă între Dumnezeu şi diavol
Iubiţii mei fraţi şi surori, deschideţi-vă inima pentru ca Duhul Sfânt să întipărească acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, încetul cu încetul, vrednici să aveţi în voi bucuria şi întristarea, moartea şi învierea.
Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cât scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasă.
O întâmplare în care mireanului i se spune numele iar călugărului nu
În cele mai multe dintre acestea, mireanul rămâne anonim. Să începem totuşi cu o întâmplare – cu siguranţă una din cele mai remarcabile – în care mireanului i se spune numele, iar călugărului nu. Se spune că un călugăr trăia de patruzeci de ani în pustiul Iordanului. În tot acest timp el nu a întâlnit alt om, ci a trăit gol, alături de fiarele sălbatice, ca păstor. Într-o zi, întreabă pe Dumnezeu: “Arată-mi pe unul asemenea mie” şi mare îi este mirarea, căci i se răspunde: “Pe împăratul Teodosie”.
În Sfânta Liturghie este tot Dumnezeu-Omul cu toate darurile Sale minunate şi de minuni făcătoare
Sfânta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos şi este Însuşi Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt Îl strămută în orice suflet credincios şi în toată Biserica. Tot ceea ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfânt, al nostru, al oamenilor – şi asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca suflet al Bisericii, îl face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul (Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin har pe fiecare credincios. Ce este viaţa în Biserică?
Două rele face diavolul: ne târăşte în păcat şi ne îndepărtează de căinţă
Fii cu luare-aminte la ce ţi-a făcut diavolul. Sunt două lucruri: păcatul şi căinţa. Păcatul este rana, iar căinţa este leacul. Aşa cum sunt răni şi leacuri pentru trup, tot aşa pentru suflet sunt păcatele şi căinţa. Păcatul are ruşinea, iar căinţa are îndrăzneala.
Care sunt „părinţii” deprimării?
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trandaviei nu mi-l da mie.”
Domnul nu ne sileşte niciodată
Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”. Ne este, aşadar, de mare folos să citim Vieţile Sfinţilor, pentru că ele înfăţişează diferitele experienţe şi stadii ale vieţii duhovniceşti, iar când vom ajunge să le cunoaştem noi înşine din cercare, cele citite ne vor fi sprijin şi încredinţare pe calea mântuirii.
Fiecare primește de la Dumnezeu ceea ce poate el să poarte
Domnul ne învață din Împărăția Cerurilor. Noi însă nu-L credem – nu credem că nu e voie să fii mojic, și suntem mojici; nu credem că nu e voie să te enervezi, și ne enervăm; nu credem că nu e voie să invidiezi, și invidiem bunăstarea altora. Iar unii îndrăznesc să invidieze si harismele duhovnicești de la Dumnezeu – acesta este, îndeobște, un păcat înfricoșător, pentru că fiecare primește de la Dumnezeu ceea ce poate el să poarte.
Să ne facem bine unul altuia, și în viața de aici, și după moarte
Acum este încă timp pentru îngrijorare, pentru osteneală, pentru schimbare, alergătură și luptă. Și fericit este cel care până la sfârșit nu și-a pierdut nădejdea lui. Dar mai fericit este cel care s-a luptat și pentru sine și pentru aproapele său, pentru că această faptă, să alerge cineva în ajutorul aproapelui, Îl mulțumește cel mai mult pe Mult Milostivul Dumnezeu. Aceasta dorește și poftește; să ne facem bine unul altuia, și în viața de aici, și după moarte.
M-ai auzit vreodată să fi osândit pe cineva?
Mănăstirea Sfântul Panteleimon este foarte mare şi nu uşor de ocârmuit. Feluritele ramuri ale gospodăriei au fiecare mai-marele său, numit iconom. Iconomii, în vârtutea răspunderii lor, uneori nu pot urma rânduielii de obşte a Mănăstirii şi de aceea în marea trapeză obştească îşi au o masă aparte, “a iconomilor”, la care fiecare şade după cum îi îngăduie lucrul. În ultimii mulţi ani Părintele Siluan devenise iconom şi mânca în zilele de rând la această masă.