Norma de învăţătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinţilor nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare.
În această privinţă, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura şi nu-i slujim, ci cinstim moaştele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“ (Epistola 109 ad Riparium).
Cinstirea pe care creştinii o aduceau sfintelor moaşte şi, în general, sfinţilor martiri, era bine definită în comparaţie cu cinstirea şi închinarea pe care o aduceau Mântuitorului Hristos, „căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim, după vrednicie, ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului“.
Aşa fiind, socotim potrivit să punem tuturor în atenţie, ca o concluzie finală, cuvintele unui mare trăitor şi dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul, referitoare la cinstirea moaştelor sfinte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu. În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiţi necuraţi înşişi morţii. După ce însăşi viaţa şi cauza vieţii a fost socotită între morţi, nu mai numim morţi pe cei care au adormit întru nădejdea învierii şi cu credinţă în El.
Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te osteneşti ca să găseşti un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor şi să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiţi oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor … Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura şi slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia şi ostaşii Lui“. (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica“, Bucureşti, 1938, p. 278).
Nu sfinţii au trebuinţă de cinstirea noastră, ci noi dobândim mii de bunătăţi ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaşte: „Pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor“ („Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt un prilej de mare folos pentru noi“).
Cine nu crede în sfintele moaşte nu crede nici în sfintele icoane, nici în lucrările sfinţitoare ale Bisericii. Un lucru este greu de contestat şi chiar apodictic, şi anume că, în întreaga istorie a Bisericii, sfintele moaşte sunt o prezenţă permanentă, ele constituind, alături de sfintele icoane, de slujbele Bisericii, de imnografia liturgică, repere fundamentale ale credinţei noastre.
Puterea din trupul sfinţilor
Faptul menţinerii osemintelor în stare de nedescompunere este o arvună a învierii şi a calităţii distincte pe care o dobândesc aceste trupuri. Înţelegerea acestor probleme ne-o sugerează chiar Vechiul Testament, prin acea întâmplare minunată când trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele proorocului Elisei, îşi redobândeşte viaţa (II Regi 13, 21), dovadă că virtuţile sufleteşti ale dreptului au animat şi natura sa umană în forma ei materială, transfigurând-o. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „… Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 20-35), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21).
Pe când era viu a săvârşit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepţilor şi ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârşit ceea ce săvârşise şi sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viaţă mortului şi, deşi a dat viaţă, a rămas totuşi mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII). Aşadar, trăirea raportului personal cu Iisus Hristos într-o formă plenară reuşeşte să prelungească starea de îndumnezeire atinsă de un astfel de vieţuitor şi asupra trupului său. După săvârşirea din viaţă, rămăşiţele pământeşti menţin puterea dumnezeiască din vremea când trupul lui era unit cu sufletul.
Este rânduit ca toţi să meargă în mormânt, dar moaştele dovedesc neputrezirea, mai mult, sunt înhumate şi, prin viziuni şi arătări ale duhurilor drepţilor, sunt dezgropate, fac minuni, au un miros plăcut şi îşi menţin firea.
Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioşilor după înviere.
Sursa: Ziarul Lumina