Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult şi că ne iartă păcatele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.
Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el, iubirea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci, sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.
Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut.
Cel ce are rîvnă, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuiește cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Făptuiește răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge și nimicește. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile.
De ce ziua de odihnă vine după şase zile de muncă? Pentru ca să nu uităm niciodată că, după ostenelile acestei vieţi, va veni ziua veşnicei odihne.
Căci, după cuvântul Apostolului: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9). Dar duminica semnifică ziua învierii obşteşti, după care va veni o zi de odihnă pentru toţi cei ce au lucrat binele în această viaţă, întru Hristos Iisus.
Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului. Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40). Îi este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.
Cel mândru nu umblă în căi simple şi drepte, ci în căi strâmbe, pline de spini şi tâlhari. „Certat-ai pe cei mândri: blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale” (Psalm 118, 21).
Mândria e rătăcire nebună şi cea mai mare călcare de lege, iar îngâmfarea se naşte din necunoaşterea propriei neputinţe. Prin nimic altceva nu se cade şi nu se greşeşte, precum prin mândrie; nici îndreptarea inimii nu se face decât prin smerenie şi simplitate. Oricând şi oriunde s-a întâmplat căderea, înaintea acesteia a stat mândria.
Nu fi mândru, chiar dacă ai rang de seamă, ca să nu-i înveţi mândria şi îngâmfarea şi pe supuşii tăi, căci după cum este mai-marele, tot astfel sunt, de obicei, şi supuşii.
Cel mai mare peste toţi oamenii şi mai presus de toată făptura – Domnul Dumnezeu – ţi-a arătat chipul smereniei întru Sine Însuşi. El, luând ştergarul, a spălat picioarele ucenicilor (loan 13,5) – a luat chipul robului, S-a smerit, slujind până la moarte şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 7-8), pentru ca noi, văzându-L astfel, să ne smerim, să nu ne mândrim cu nimic în lumea aceasta.
Vezi un om care a fost judecat și osândit la moarte ori un bolnav ce zace pe patul morții. Cugetă și cercetează: ce face el atunci? Nu are grija bogăției, a cinstei, a slavei; nu caută să judece pe nimeni, tuturor iertându-le orice i-ar fi greșit; nu se gândește la îndestulare și la nimic din cele ce sunt ale acestei lumi.
Gândiţi-vă cât de cumplit este lucrul acesta, ce răspundere grea purtaţi înaintea lui Dumnezeu dacă nu vă educaţi copiii în obiceiurile creştineşti.
„Dar cum trebuie să-i creştem?”, veţi întreba.
Aşa cum îşi creşteau copiii vechii creştini, creştinii din primele veacuri. Aceştia îi învăţau din cea mai fragedă copilărie cu rugăciunea, cu biserica, cu posturile, cu Tainele bisericeşti, îi învăţau să citească după cărţile Sfintei Scripturi, niciodată nu-şi lăsau copilul să se aşeze la masă fără să se roage.
I. Evlavios lucru și fără de sațiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-și aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneț lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca pînă la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înțelegerea măreției lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuință de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
– Părinte, atunci când aprindem o lumânare, să spunem că o facem în cutare scop?
– O aprinzi. Dar unde o trimiţi? N-o trimiţi undeva? Prin lumânare cerem ceva de la Dumnezeu. Când o aprinzi şi spui: ,,Pentru cei ce suferă trupeşte şi sufleteşte şi pentru cei ce au mai mare nevoi,” în aceştia sunt cuprinşi şi vii şi morţii. Ştiţi câtă odihnă simt cei adormiţi când aprindem o lumânare pentru ei? Astfel dobândeşte cineva comuniune duhovnicească şi cu cei vii şi cu cei adormiţi. Lumânarea, în puţine cuvinte, este o antenă ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiţi.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine”. Dacă cineva, cu dorinţă şi neîncetat precum e răsuflarea din nări, spune această rugăciune, atunci în scurt timp, în el pogoară Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi creează în el lăcaş, şi rugăciunea cuprinde inima, iar inima cuprinde rugăciunea, şi omul spune ziua şi noaptea această rugăciune, şi astfel se eliberează de toate mrejele vrăjmaşului.
Orice avuţie, fie în ştiinţă, fie în avere, câştigată fără trudă şi în depărtare de Dumnezeu, măreşte setea după avuţie. Chiar câştigată cu trudă, însă departe de Dumnezeu, o astfel de avuţie este păcat. Iar fiecare păcat întăreşte pofta spre un păcat nou.
Orice avuţie câştigată prin Dumnezeu face pe om să fie mulţumit şi stinge setea după avuţie.
Creştinii au poruncă de la Dumnezeu să se facă sfinţi, precum şi Dumnezeu este Sfînt. „Fiţi sfinţi, că sfînt sînt eu Domnul Dumnezeul vostru” ( Lev. 19, 2 ).
Pentru aceasta toate lucrurile şi obiceiurile creştinilor, se cuvine prin urmare să fie şi acestea toate sfinte, toate cinstite, toate cu bună aşezare, toate evlavioase, încît văzîndu-le pe acestea, cei necredincioşi şi neamurile, nu numai să laude pe creştini ca pe o sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu.
Sufletele copiilor sunt moi şi fragede; dacă învăţăturile bune sunt întipărite asupra lor încă de la început, nimeni nu o să le mai poată şterge, deoarece cu timpul ele se întăresc ca o pecete, aşa cum se întâmplă cu ceara.
Un lucru moale ia orice contur, deoarece încă nu a căpătat o formă a sa statornică.
Începutul celui care doreşte să-şi asume viaţa monahală este însoţit de semne. Cei care intră în monahism ştiu acest lucru. E mai mult decât dorinţa care îmboldeşte pe cineva către această vieţuire, deşi această dorinţă este chiar temelia ei.
Se petrec însă şi alte întâmplări în care se vede clar mâna lui Dumnezeu. Acestea vor sluji mai târziu ca reazem dătător de nădejde pentru a putea termina ceea ce ai început şi te determină să-ţi fixezi şi să-ţi duci la împlinire scopul.
Modestia este o formă anevoie de împlinit a binelui! Omul ce se gândește cu încordare cum să nu rămână mai prejos de altul și cum să ajungă mai presus de altul nu e în stare de efort constructiv, și cu atât mai mult de cel suprem, duhovnicesc. Slava deșartă este semn nu numai al stagnării morale, ci și al celei mintale.
Treaba omului este să facă binele și să-i ajute pe frații săi, oamenii, totdeauna, și mai ales în timpul sărbătorilor religioase. Orice zi este o zi a lui Dumnezeu, și este bun al lui Dumnezeu, și a fost zidită spre bine.