Pericolul cel mai mare, adus de grijile neîntrerupte, este uitarea de Dumnezeu şi neglijarea vieţii duhovniceşti. Socotesc că avem experienţa necesară. Ar fi foarte înspăimântător să ajungem până la răcirea cu desăvârşire a zelului dumnezeiesc, aşa cum ne temem. Acesta, în tot cazul, nu este provocat de grijile lumeşti, ci de trândăveala noastră. Noi ne lăsăm pe noi înşine „să ne înnoroim”, şi cu gândurile, şi cu sentimentele, şi cu voinţa, şi cu grijile lumeşti.
La toţi oamenii, viaţa creştină autentică începe cu o asemenea transformare radicală dureroasă, cum este înfăţişată în cartea „Lupta cu păcatul”. Şi este adevărat că cine nu a trăit o asemenea transformare radicală, încă nu a început să trăiască creştineşte? Nu, nu la toţi. Cei ce şi-au păstrat harul botezului în toată puritatea lui, nu încearcă acest seism. Dar şi în cazul lor este vizibil momentul în care încep să trăiască viaţa creştină în mod conştient. Acesta este acel moment când ei încep, în mod conştient, să considere obligatorie pentru ei acea rânduială a vieţii, în care se aflaseră încă din copilărie, datorită îndrumării educatorilor, prin imitaţie sau din obişnuinţă.
Nimeni, socotesc, dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură şi din ţinerea de minte a răului se naşte clevetirea. De aceea, s-a şi rânduit aceasta după părinţii ei, ca într-un lanţ. Clevetirea este fiica urii. O boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii. E făţărnicirea iubirii, pricinuitoarea întinăciunii şi poverii inimii.
Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
“Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit credinţa în Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi în Duhul, aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie în cuvinte şi o simplă credinţă, ci creştinism înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc; aceştia sunt adevăraţii creştini. Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între cei vii şi cei morţi.
„Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumătate şi jumătate, ci numai bărbaţi, care trăiesc în mare parte cu mintea (femeile trăiesc mai mult cu inima şi sentimentul), îi aud adeseori plângându-se că trăim într-o epocă grea, că azi are libertate completă orice fel de învăţătură ateistă şi erezie, că Biserica s-a făcut ţinta atacurilor multor duşmani. Şi că începe să stăpânească frica, ca nu cumva aceste valuri sălbatice ale necredinţei şi ale eresurilor s-o înece. Eu însă le spun:
Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). Dar fiindcă ne-am întinat frumuseţea aceea a sfinţeniei întâi plăsmuite şi întâi zidite şi am pervertit „după chipul şi asemănarea” (Facerea 1, 26)
Când lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîncetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.
Cine a gustat bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – lumina cunoştinţei, slobozirea din lanţurile păcatului şi puterea de a face binele, tămăduirea rănilor inimii şi înfierea de către Dumnezeu – acela petrece necontenit în bucurie cerească, neprefăcută.
Această bucurie nu este o atracţie de o clipă, întâmplătoare, silită, a inimii, ci este răsfrângerea stării pururea bucuroase a întregii fiinţe, care vine mai ales din legătura cu Dumnezeu şi din primirea de la El a sus-pomenitelor bunătăţi.
Fiecare rugăciune trebuie să vină din inimă şi oricare altă rugăciune nu este rugăciune. Şi rugăciunile din cartea de rugăciuni, şi rugăciunile proprii, şi rugăciunile scurte, toate trebuie să vină din inimă către Domnul, pe Care-L vedem înaintea noastră. Cu atât mai mult trebuie să fie aşa rugăciunea lui Iisus.
Menirea rugăciunilor scurte este să ajute la adunarea gândurilor şi la trezvie.
Este bine că găsiţi plăcere în statul acasă; cu cât mai mult, cu atât mai bine. Plăcerile din afară, chiar cele nevinovate, rareori duc la bine; pentru rău însă, deschid imediat uşile. Ele slăbesc sufletul, îl scot din îngrădirea lui lăuntrică. În urma lor, omul arată ca zdrobit, parcă nu mai este el. Când cineva cade fără să vrea şi se loveşte, este compătimit, dar când cineva se prăbuşeşte la pământ din neatenţie şi îşi rupe toate oasele, nu numai că nu este compătimit, ba este şi certat.
A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat. Şi îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar.
Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica, plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihneşte, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti.
La prima vedere, numai pierderi şi nici un câştig. Şi totuşi, iată făgăduinţa: Nu judeca, şi nu vei fi judecat; iartă, şi ţi se va ierta; dă, şi ţi se va da. Câştigul nu se vede acum, dar el se va adăuga, fără nici o îndoială, celui ce face din toată inima numitele „cheltuieli”; i se va adăuga tocmai atunci când va simţi mai mult nevoia de neosândire şi iertare. Cum se va bucura cel ce se va învrednici să primească dintr-o dată aceste bunătăţi, parcă pe degeaba!
Cât este de bine că Dumnezeu v-a adus într-un sfânt lăcaş, şi încă într-unul al Maicii Domnului! Acum puteţi judeca de ce nu se plictisesc călugării şi, în general, cei ce se alipesc de casa Domnului. Acolo îngerii Domnului împart desfătări duhovniceşti, ca să ne atragă cu ele pe calea cea îngustă şi anevoioasă. Căci în aceasta este toată puterea. Plăcerile şi mângâierile sunt un lucru străin. Dar cum noi suntem neputincioşi, suntem vânaţi cu ele. Israeliţii au mâncat miel înaintea plecării din Egipt, dar apoi ce au întâlnit în pustiu?
Fericit cel ce este totdeauna plin de bucurie duhovnicească și poartă fără de lenevire jugul cel bun al Domnului, căci va fi încununat întru slavă.
Fericit cel ce s-a curățit de toată întinăciunea păcatului ca să-L primească cu îndrăznire în casa sa pe Împăratul slavei – pe Domnul nostru Iisus Hristos.
A plecat deci îndată spre Sarov, unde a ajuns la miezul nopţii. Cu toată ora nepotrivită la care a sosit, s-a dus direct la chilia părintelui Serafim. Acela, ca şi când îl aştepta, şedea în pragul chiliei sale.
Rugăciunea Sfântului avea mare putere. Tămăduia bolnavi care ajunseseră deja în pragul morţii. În mai 1829 se îmbolnăvise grav soţia lui Alexei Iurievici Vorotilov, din satul Pavlov, regiunea Gorbaciov.