Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia sunt înfiripate mai întâi adânc în sufletul creştinului şi după aceea se întipăresc în gândurile, în dorinţele, în cuvintele, în lucrările lui. Astfel, harul lui Dumnezeu care există în suflet se revarsă şi în purtarea lui cea din afară.
Acum este vremea nu pentru învăţături, ci pentru slavoslovire, nu pentru poveţe, ci pentru mulţumire, nu pentru a propune lecţii, ci pentru a vădi bucurie. Deci, cu recunoştinţă să dăm slavă Domnului şi să ne bucurăm întru numele Lui cel sfânt. Slavă negrăitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai părăsit în căderea noastră amară! Slavă nesfârşitei Tale înţelepciuni, care ne-a întocmit un chip de mântuire atât de minunat! Slavă proniatoarei Tale purtări de grijă pentru noi anume, care ne-a chemat să fim părtaşi harului Tău răscumpărător! Veniţi să-L mărim pe Domnul, care a căutat spre smerenia robilor Săi!
Frați și părinți, deja se apropie Nașterea Domnului și ziua bucuriei este la uși. Căci este bucurie mare cum nu a mai fost din veac, că Fiul lui Dumnezeu vine la noi, nu prin ghicituri și simboluri, precum S-a arătat odinioară părinților, ci vine prin naștere din Fecioara, arătându-Se nouă în Persoană. Nimic nu este mai fericit decât aceasta, în neamurile neamurilor, nici mai minunat în toate cele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut din veac.
Monahiei Eupraxia
Dragă Eupraxia! Pace ţie şi mântuire!
Iată ce scrie Ioan Scărarul în Cuvântul 4, cap. 44: „Dacă cineva va lepăda mustrarea dreaptă sau nedreaptă, de mântuirea sa se va lepăda, iar cine primeşte mustrarea, cu durere sau fără durere, va primi degrabă iertarea păcatelor.” E limpede că tu te-ai supărat din pricina scrisorii mele. A trecut jumătate de an, şi n-ai răspuns nici un cuvânt.
Unui student de la Academia teologică din Moscova
Studiul istoriei Bisericii trebuie însoţit de studiul, măcar pe scurt, al istoriei civile şi mai ales al vieţilor acelor Sfinţi Părinţi care au trăit şi au lucrat în epoca studiată, precum şi al scrierilor lor. Numai atunci studiul va fi viu şi rodnic – iar a studia numai scheme seci este lucru şi plicticos, şi de puţin folos.
Venind vremea dumnezeieştii Liturghii, de este cu putinţă, grăbeşte a fi acolo la începutul ei şi intră în biserică cu însufleţire şi cu osârdnică dragoste. Mergi la locul tău şi fă aşa cum s-a spus mai sus despre slujba de dimineaţă.
Stai cu frică şi cu cutremur, zugrăvindu-ţi în cuget, în inimă şi în suflet pe Fiul lui Dumnezeu, Carele pentru fărădelegile tale S-a dat morţii şi S-a adus jertfă pentru mântuirea tuturor celor ce cred în El.
Dacă o veţi împlini, nu veţi face ceva potrivnic lui Dumnezeu; numai că, intrând în mănăstire, trebuie să vă puneţi în inimă făgăduinţa: tot sufletul vostru numai Domnului să-l predaţi, toate dorinţele şi năzuinţele pământeşti lepădându-le.
Toată esenţa lucrării constă în schimbarea lăuntrică şi potrivit acestei schimbări trebuie să schimbaţi exteriorul. S-a produs înlăuntru vreo schimbare care să fie exprimată prin cererile stăruitoare ale inimii sau doar au apărut gânduri bune în suflet? Şi gândurile acestea sunt numai în minte sau au coborât şi în inimă?!
Primul lucru care-l frapează pe cititorul Sfântului Grigorie Sinaitul este locul central pe care-l atribuie Rugăciunii lui Iisus. Dar pentru a ne da seama ce însemna pentru el Rugăciunea lui Iisus, trebuie să precizăm contextul teologic în care este rânduită Rugăciunea lui Iisus. Ce este rugăciunea? După ce oferă o lungă serie de definiţii, Grigorie concluzionează cu aceste cuvinte simple, dar memorabile: „Şi la ce să le mai spunem pe toate? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi”.
Când îţi faci rugăciunea, (…) să ai mare smerenie şi amintirea păcatelor tale,’ rugându-te să fii miluită şi, cât poţi, să te păzeşti ca nu cumva să fii atrasă în părerea de sine şi să cauţi ceva înalt. înşelarea este foarte aproape. (Cuviosul Macarie, 24, Vol. 3, p. 297)
Cauţi înflăcărarea în rugăciune, din nebunie, şi, chiar dacă gândeşti că ai dobândit-o, fii încredinţată că este înşelare. îndreptează viaţa ta,fii smerită şi roagă-te cu smerenie, căci Dumnezeu primeşte rugăciunile celor smeriţi.
Vrei sa fii miluit de Hristos ? Miluieşte-i pe cei sărmani !
Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toţi, din care însuşi Domnul Îşi unge capul şi picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe acela care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: „Milostenia şi credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea Domnului şi a oamenilor”.
Nimeni nu poate spune: sunt sărac şi nu am de unde să miluiesc. Căci, chiar dacă nu poţi da, ca bogaţii aceia care aruncau darurile lor în vistierie, dă doi bănuţi, ca văduva aceea săracă şi-i va primi Dumnezeu pe ei mai mult decât darurile acelea. Nu ai nici atâta? Dar ai putere şi poţi să miluieşti prin slujire pe cel bolnav. Nu poţi nici aceasta? Miluieşte-l deci prin cuvânt şi ascultă pe cel ce zice: „cuvântul bun e mai presus de daruri” (Înţelepciune. Sirah 18,17).
Deşarta vorbă și umblarea zadarnică se nasc din nefrica de Dumnezeu şi din neaşteptarea bunătăţilor celor viitoare. Dacă ne-am teme de osândă, n-am fi grăitori în deşert niciodată. Că al Domnului este cuvântul că, vom da seama, în ziua judecăţii, de tot cuvântul deşert, de vreme ce cuvintele deşarte nu aduc nici un folos sufletului. Drept aceea, de trebuinţă este nouă să ne înfrânăm cu sila şi să nu dăm loc cuvântului celui deşert.
Vă plângeţi de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună şi alteori rea. Nu se poate altfel.
„Am trecut şi trec prin stări sufleteşti supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie şi suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeieşti – ceea ce şi faceţi întocmai.
Bătrânul Filotei spunea că în această viaţă trecătoare omul trece prin diverse încercări şi trebuie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu. Viaţa aceasta trecătoare se aseamănă cu o mare şi noi, oamenii, cu nişte vaporaşe. Vapoarele care umblă pe mare nu întâlnesc doar calm, ci adesea vânturi puternice şi mari furtuni, fiind în pericol.
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el,dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune: Cum atunci?
O, suflete păcătoase, suflete nerușinate, suflete care pururi ai urât viața cea plăcută lui Dumnezeu! Mult te vei mai lăsa târât de reaua deprindere cu gândurile viclene? Ce aștepți în nepăsarea asta a ta?
Ridică ochii tăi spre cer când acesta, ca o oglindă curată, slăvit luminează pământul cu stelele, și zi mirându-te: „Dacă stelele luminează cu atâta slavă, cu cât mai mult Drepții și Sfinții, care au făcut voia lui Dumnezeu, vor străluci cu lumina cea negrăită a slavei mântuitoare în ceasul când va veni Domnul?”
El ia bolile noastre fără a fi El Însuşi bolnav şi flămânzeşte fără a-I fi foame. El trimite ceea ce este al nostru ca să poată fi nimicit. Făcând aceasta, în acelaşi fel, darurile care vin de la Dumnezeu în locul bolilor noastre, El le primeşte pentru ca noi, uniţi fiind cu El, să ne facem părtași ai lor. Iată ceea ce spune Domnul: toate lucrurile oricâte Mi le-ai dat Mie, Le-am dat lor şi din nou, mă rog pentru ei. Pentru că El s-a rugat pentru noi, luând asupra Lui ceea ce este al nostru şi dăruind ceea ce El a primit.