Așa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi aducându-le sucuri răcoritoare etc., atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.
Niciodată să nu vă legaţi de pravilă şi să nu credeţi că există ceva valoros în faptul că aveţi pravilă sau că o săvârşiţi mereu. Toată valoarea este în supunerea în inimă faţă de Dumnezeu.
Să evitaţi prin toate mijloacele formalismul și sistemul de organizare în rugăciune.
David, fiind uimit de iubirea de oameni cea nespusă şi neînţeleasă a Stăpânului tuturor, vorbeşte către El cu mare mirare: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmul 8, 3).
„Doamne! Ce este omul? Că te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului? Că-l socoteşti pre el?” (Psalmul 143, 4).
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
Vai, ce încercare mă așteaptă! Cu adevărat, port chipul cucerniciei, însă nu și puterea ei. Cu ce obraz mă voi apropia de Domnul Dumnezeu, Care știe tainele inimii mele, fiind vinovat de atare netrebnicie?
Inchipuiţi-vă mai limpede ce a săvârşit Domnul pentru noi, şi veţi vedea cât de firesc e să strigăm aşa acum. Ca să ne fie mai uşor, să luăm exemplul următor: Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri, împăratul i-a făgăduit libertatea…
Sufletul se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu, îndeosebi cu studiul Noului Testament şi al Psaltirii. Evanghelia şi Epistolele Apostolilor trebuie să le citim în picioare, în faţa sfintelor icoane, pe când Psalmii se pot citi şi stând jos. Din studiul Sfintei Scripturi, mintea se luminează şi se bucură.
Trebuie să ne îndeletnicim mintea să se hrănească cu legea Domnului, încât prin călăuzirea ei să ne conducem în viaţă.
Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi lovesc chiar în inima sănătății. Postul, și îndeobşte viaţa ascetică sunt cel mai bun mijloc de a păstra sănătatea şi de a o face să înflorească. Neamţul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vieţii, unde ridică în slăvi și viața ascetică. Cei ce ridică în slăvi ştiinţa trebuie să asculte de el, iar noi avem alţi dascăli, mai de seamă decât acest neamţ.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.
În zilele împăraţilor Leon şi Alexandru (886—912) un domn oarecare din Peloponez a cumpărat un copil, tătar de neam, şi l-a dat pe el preotului ce-i slujea în biserica din casa lui, să-l crească şi să-l înveţe carte. Iar, după ce se deprinsese, copilul slujea preotului la trebuinţa lui. Şi când era el de doisprezece ani, l-a întrebat pe el stăpânul lui: „Oare tătarii creştini sunt?” Şi i-a răspuns lui: „Ba nu, stăpâne al meu, nu sunt creştini; încă, după cât mi se pare, nici eu nu sunt botezat”. Şi i-a zis stăpânul lui: „Apoi cum te împărtăşeşti, nefiind creştin.
Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea”. Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat, şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare; lumina lor s-a ascuns, şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor.
Primiți această boală ca fiind trimisă de Dumnezeu spre mântuirea dumneavoastră. Și, răbdând cu blândețe starea dumneavoastră bolnavă, aflați că mergeți pe calea ce duce direct în rai… Calea într-acolo este și strâmtă și dureroasă… Și, iată, tocmai pe ea vă aflați. Fiți atentă să nu lăsați să treacă sau, mai simplu, să nu scăpați din vedere mântuirea.
Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creștini, ca creștini ortodocși. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioșilor în fața lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut și un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.
La ceasul rugăciunii, memoria îţi aduce închipuirile vechilor lucruri, sau grijile noi, sau persoana celui care te-a întristat. Deci, păzeşte-ţi bine mintea, ca să nu-ţi pună înainte problemele ei. Şi să te îndemni continuu să conştientizezi înaintea cui te afli, pentru că este foarte firesc pentru minte să fie atrasă cu uşurinţă de ţinerea de minte a lucrurilor la ceasul rugăciunii.
În lumea aceasta, mulţi sunt cei care nu cunosc legile duhovniceşti – însă aceste legi există şi dovedesc netemeinicia necredinţei în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar şi asupra oamenilor lipsiţi de religiozitate – şi, cu cât mai mult se laudă şi se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur.
Fiecare om, și popoarele, și Biserica, plutesc pe marea acestei vieți, prin puterile firești și suprafirești care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihnește, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o amenințare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeiești.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.