„Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumătate şi jumătate, ci numai bărbaţi, care trăiesc în mare parte cu mintea (femeile trăiesc mai mult cu inima şi sentimentul), îi aud adeseori plângându-se că trăim într-o epocă grea, că azi are libertate completă orice fel de învăţătură ateistă şi erezie, că Biserica s-a făcut ţinta atacurilor multor duşmani. Şi că începe să stăpânească frica, ca nu cumva aceste valuri sălbatice ale necredinţei şi ale eresurilor s-o înece. Eu însă le spun:
Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). Dar fiindcă ne-am întinat frumuseţea aceea a sfinţeniei întâi plăsmuite şi întâi zidite şi am pervertit „după chipul şi asemănarea” (Facerea 1, 26)
Când lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîncetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.
Cine a gustat bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – lumina cunoştinţei, slobozirea din lanţurile păcatului şi puterea de a face binele, tămăduirea rănilor inimii şi înfierea de către Dumnezeu – acela petrece necontenit în bucurie cerească, neprefăcută.
Această bucurie nu este o atracţie de o clipă, întâmplătoare, silită, a inimii, ci este răsfrângerea stării pururea bucuroase a întregii fiinţe, care vine mai ales din legătura cu Dumnezeu şi din primirea de la El a sus-pomenitelor bunătăţi.
Fiecare rugăciune trebuie să vină din inimă şi oricare altă rugăciune nu este rugăciune. Şi rugăciunile din cartea de rugăciuni, şi rugăciunile proprii, şi rugăciunile scurte, toate trebuie să vină din inimă către Domnul, pe Care-L vedem înaintea noastră. Cu atât mai mult trebuie să fie aşa rugăciunea lui Iisus.
Menirea rugăciunilor scurte este să ajute la adunarea gândurilor şi la trezvie.
Este bine că găsiţi plăcere în statul acasă; cu cât mai mult, cu atât mai bine. Plăcerile din afară, chiar cele nevinovate, rareori duc la bine; pentru rău însă, deschid imediat uşile. Ele slăbesc sufletul, îl scot din îngrădirea lui lăuntrică. În urma lor, omul arată ca zdrobit, parcă nu mai este el. Când cineva cade fără să vrea şi se loveşte, este compătimit, dar când cineva se prăbuşeşte la pământ din neatenţie şi îşi rupe toate oasele, nu numai că nu este compătimit, ba este şi certat.
Ea este aşezare sufletească plină de căldură, paşnică, binevoitoare, vie, pururea mişcătoare şi făcătoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care vizitează pentru o vreme sufletul nostru, ci statornică, tare, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi prin însăşi firea ei, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Cel în care s-a sălăşluit acest simţământ, această putere, este fericit cu fericire adâncă, netulburată.
A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat. Şi îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar.
Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica, plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihneşte, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti.
La prima vedere, numai pierderi şi nici un câştig. Şi totuşi, iată făgăduinţa: Nu judeca, şi nu vei fi judecat; iartă, şi ţi se va ierta; dă, şi ţi se va da. Câştigul nu se vede acum, dar el se va adăuga, fără nici o îndoială, celui ce face din toată inima numitele „cheltuieli”; i se va adăuga tocmai atunci când va simţi mai mult nevoia de neosândire şi iertare. Cum se va bucura cel ce se va învrednici să primească dintr-o dată aceste bunătăţi, parcă pe degeaba!
Cât este de bine că Dumnezeu v-a adus într-un sfânt lăcaş, şi încă într-unul al Maicii Domnului! Acum puteţi judeca de ce nu se plictisesc călugării şi, în general, cei ce se alipesc de casa Domnului. Acolo îngerii Domnului împart desfătări duhovniceşti, ca să ne atragă cu ele pe calea cea îngustă şi anevoioasă. Căci în aceasta este toată puterea. Plăcerile şi mângâierile sunt un lucru străin. Dar cum noi suntem neputincioşi, suntem vânaţi cu ele. Israeliţii au mâncat miel înaintea plecării din Egipt, dar apoi ce au întâlnit în pustiu?
Fericit cel ce este totdeauna plin de bucurie duhovnicească și poartă fără de lenevire jugul cel bun al Domnului, căci va fi încununat întru slavă.
Fericit cel ce s-a curățit de toată întinăciunea păcatului ca să-L primească cu îndrăznire în casa sa pe Împăratul slavei – pe Domnul nostru Iisus Hristos.
A plecat deci îndată spre Sarov, unde a ajuns la miezul nopţii. Cu toată ora nepotrivită la care a sosit, s-a dus direct la chilia părintelui Serafim. Acela, ca şi când îl aştepta, şedea în pragul chiliei sale.
Rugăciunea Sfântului avea mare putere. Tămăduia bolnavi care ajunseseră deja în pragul morţii. În mai 1829 se îmbolnăvise grav soţia lui Alexei Iurievici Vorotilov, din satul Pavlov, regiunea Gorbaciov.
Căutăm şi batem – însă dăruirea este la voia Împărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau osteneală şi, mai presus de toate, roagă-te.
Vrăjmaşul mântuirii noastre, împreună cu o oaste întreagă, este cel care năvăleşte asupra începătorului, ca să nu-l lase să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, care e înăuntrul nostru.
Pornind de la starea aceasta în care te afli ‒ şi care aminteşte, într-o măsură foarte slabă, ce-i drept, de chinurile din iad ‒, poţi judeca şi cu privire la cele dimpotrivă: de vreme ce există chinuri de iad, înseamnă că există şi bucurie şi fericire negrăită, cum „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, care sunt ascunse înăuntrul nostru, care şi sunt Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, aici, în Atena, l-a chemat o familie să-i facă Sfântul Maslu. O cameră a casei era închiriată de cineva, care era într-un grad avansat de boală. Când a terminat slujba Sfântului Maslu, stăpâna casei i-a spus să meargă şi în camera bolnavului aceluia şi să-l miruiască. După ce I-a miruit, s-a aşezat lângă el, l-a întrebat cum îl cheamă și cum se mai simte. Bolnavul i-a spus că îl cheamă Iacov. „Aaa! Bravo, fiule!
„Este un război întru ascunsul nostru, susținut de duhurile răutății, care se poartă prin gânduri cu sufletul. Căci acesta fiind nevăzut, puterile acelea răuvoitoare, fiind asemenea cu ființa lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel, se pot vedea între ele și suflet: arme, rânduire de bătaie, înșelăciuni viclene, război înfricoșat, ciocniri de luptă și biruințe, și înfrângeri din amândouă părțile.