„A doua zi, dornic de o viețuire și mai plină de râvnă, a mers la acel bătrân amintit, rugându-l să locuiască cu el în pustie. Dar acela neprimind din pricina vârstei și pentru că nu avea un astfel de obicei, Antonie a pornit îndată singur spre munte. Dar vrăjmașul iarăși, văzându-i sârguința și vrând s-o împiedice, i-a pricinuit pe cale nălucirea unui mare disc de argint. Antonie înțelegând uneltirea urâtorului de bine, s-a oprit și privind la disc a dat pe față pe diavolul din el, zicând: De unde poate fi un disc în pustie? Calea aceasta nu e bătătorită și nu e pe ea vreo urmă de oameni care să umble pe aici. Și dacă ar fi căzut, nu s-ar fi putut ascunde, fiind foarte mare. Deci cel ce l-ar fi pierdut, întorcându-se și căutându-l, l-ar fi putut afla, pentru că locul e pustiu. Aceasta e o meșteșugire a diavolului. Nu-mi vei împiedica prin aceasta râvna, diavole! Aceasta va fi spre pieirea ta. Și spunând Antonie aceasta, discul s-a mistuit ca fumul de fața focului. Apoi plecând, iarăși a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în drum. De l-a arătat vrăjmașul, sau cineva cu o putere mai mare spre a întări pe nevoitor și a-i arăta divolului că nu dă atenție nici aurului adevărat, n-a spus-o nici el și n-am aflat nici noi. Știm numai că ceea ce s-a arătat a fost aur adevărat. Antonie minunându-se de mulțimea lui, dar sărind peste el ca peste foc, l-a trecut fără să se întoarcă, măcar să privească. Ba s-a grăbit așa de mult că nu a mai văzut locul.”
Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XI-XII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 199-200