Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă atunci când ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare, şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.
Prin urmare, să ne sârguim, fraţii mei iubiţi, să găsim pe Hristos şi să-L vedem, să vedem cum sunt frumuseţea şi farmecul Lui, fiindcă pe mulţi oameni îi vedem răbdând, pentru pofta unor lucruri vremelnice, osteneli şi chinuri multe, şi făcând călătorii lungi, ba chiar dispreţuind până şi femeile şi copiii, şi orice altă slavă şi desfătare, şi nepreferând nimic altceva decât voia proprie, ca nu cumva să nu-şi atingă scopul lor.
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.
Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?
„Cel ce se îndeletniceşte cu virtutea în mănăstiri de obşte, sau în însoțirea cu alții, nu e războit de obicei prea mult de frică. Dar cel ce petrece în locurile mai sihăstrești, să se lupte, ca să nu-l ia în stăpânire odrasla slavei deșarte, sau fiica necredinței, adică frica. Frica lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deșartă.
Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu. Nu este o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de Cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui.
O persoanã plinã de râvnã pentru propãşirea poporului mi-a spus despre sine lucrul urmãtor: “Mi s-a fãcut milã de poporul din jurul meu, şi mi-a venit dorinţa de a-l face fericit. M-am gândit: O sã gãsesc mijlocul de a-i aduce îndestulare; fiind îndestulat, va fi paşnic, liniştit şi vesel.
Cei ce s-au hotărât să slujească întru adevăr Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească neîncetat cu pomenirea de Dumnezeu, adică să se roage neîncetat către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea fără încetare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Iar în orele de după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Sau poţi să chemi şi direct pe Preacurata Fecioară Maria, zicând:
Creştinismul nu este o învăţătură fără sfârşit. Învăţătura aceasta e, ca atare, scurtă, însă viaţa după dreptarul acestei învăţături nu are sfârşit. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: învaţă omul ceva şi după aceea începe să lucreze, nu învaţă la nesfârşit. Nici în creştinism nu învaţă toţi: trebuie să trăieşti, viaţa este învăţătura adevărată. Când începe cineva să trăiască creştineşte, atunci începe să intre creştinismul în el, atunci începe să cunoască omul creştinismul şi puterea lui.
Cuvintele sfinților sunt cuvinte ale lui Dumnezeu și nu ale oamenilor; să le pună în inima lui și să le păzească pe ele [Lc 2, 19] în siguranță, deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte de viață [In 6, 68] și cel ce le are întru sine și le păzește are viață veșnică [In 5, 24]. Fiindcă șezând adeseori la mese scumpe, nu cred că cineva dintre voi a fost atât de leneș încât să ațipească și să ia numai cele ce-i sunt de ajuns, ci se grăbește să iasă luând cu sârguință și pentru ziua de mâine, sau ca să dea și unor prieteni, sau săracilor.
Te rog să mă asculți cu răbdare. Și să faci ceea ce îți voi spune:
1. Să ții minte că răzbunarea este prima victorie a diavolului asupra noastră. Diavolul nu se bucură pentru nici un lucru așa mult, decât pentru o inimă ce hrănește în lăuntrul ei răul. Deoarece acela care ține minte răul nu primește iertare de la Dumnezeu, fiindcă nici el la rândul lui nu iartă.
Fericit cel pe care îl povățuiești cu dragoste, Doamne, că nu întorci fața Ta de la cei pe care îi iubești. Nu întoarce fața Ta nici de la mine, Doamne, ca să nu mă dea pierzării vicleanul.
Eu mă ştiu pe mine iarbă uscată şi ca o floare a crinilor câmpului pe care Dumnezeu o crește și o îmbracă, așa viața mea se dezleagă, făcându-se pământ. Căci în ce chip iarba câmpului care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, la fel şi moartea îi trage pe toţi cu sila la ea, cu lacrimi jalnice. Amânarea pocăinţei până la vremea morţii mă amăgeşte.
În ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor Taine Se sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – şi lucrările întunericului păcatului, care lucrează hoţeşte prin îmboldirea şi aţâţarea satanicească?
Nu vă întristaţi, nu lăsaţi să vă tulbure patimile, cu toate războaiele care vin asupra voastră. Desfaceţi pânzele sufletului şi plutiţi pe noianul vieţii cu îndrăzneală, călăuziţi de rugăciunile părintelui nostru.
„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa a grăit Domnul despre arătarea Sa pe pământ, despre faptul că El – Împăratul Împărăţiei celei de mântuire – deja a venit şi petrece printre oameni. Învăţând cu privire la acelaşi lucru pe cei iscoditori, El a spus cu un alt prilej: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21).
