Viaţa călugărească este mucenicie, pentru că toţi călugării care se nevoiesc în lupta asta contra patimilor, vor câştiga mult… în lupta asta, pe măsură ce ne smerim aşa, ne ajută Duhul Sfânt; iar dacă eu vreau să mă nevoiesc şi nu-l iert pe aproapele, tot nimica n-am făcut. Trebuie să folosesc mila pentru aproapele, şi asprimea pentru mine; este ca şi soldatul pe front: dacă n-ai îndemânare, nu câştigi. Trebuie să ai şi-o îndemânare…
Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.
Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. Voi nu sunteţi din lume – spune și Domnul – Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, multe sunt suferinţele drepţilor.
Cu toții ați întâlnit în viață destui oameni, mai ales femei, care trăncanesc, trăncănesc și iar trăncănesc la nesfârșit, fără vreo reținere, și limba lor nu mai obosește: meliță, meliță și iar meliță. Tot ce spun ei e deșertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui.
Știți că adeseori oamenii îi suportă pe acești flecari: „Trăncănesc, lasă-i să trăncănească” – iar lor li se pare că sunt ascultați cu plăcere, neștiind ca în adâncul inimii oamenii se simt împovărați de ei și chiar îi urăsc. Atât de mare rău este grăirea în deșert, răul pe care ei îl produc cu flecăreala lor!
Troparul, glasul al 4-lea
Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugãciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.
Încetează, creştine, a călca Legea şi a necinsti pe Dumnezeu. Încetează să trăieşti după obiceiurile păgânilor, pentru ca, după ce te vei duce dincolo, să nu afli strâmtorare şi necinste. Voieşti să auzi cum a poruncit Stăpânul să umble şi să salte creştinul? Ascultă: „Fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează”. Acesta este întâiul praznic al creştinilor. Şi iarăşi: „Nevoiţi-vă a intra pe calea cea strâmtă”. Şi iarăşi: „Amin zic vouă, că veţi plânge şi vă veţi tângui, iară lumea se va bucura, iar voi vă veţi întrista”. Şi iarăşi zice: „Să nu vă înălţaţi, că acestea toate neamurile păgânilor le fac, deci să nu vă asemănaţi lor”.
Când un părinte iubitor îl vede pe fiul său în necuminţenie, îl pedepseşte. Iarăşi, când vede că s-a împuţinat la suflet şi că săvârşeşte cu trudă pedeapsa, atunci îl mângâie. Aşa se poartă cu noi şi Bunul Dumnezeu, Părintele nostru. Foloseşte totul pentru mântuirea noastră, atât mângâierea, cât şi pedeapsa, în marea Lui iubire de oameni.
Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…
Sunt convins că, dacă în mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toţi căutătorii binelui autentic, văzând cum duhul zilei de azi, învăţăturile şi rânduielile de acum se contrazic una cu alta, toţi aceştia L-ar întreba pe Domnul, într-un singur glas: „Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa de veci? Ce să facem ca să ne mântuim?” Ei, fraţilor, Domnul ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13, 8). Atunci i-a spus iudeului să caute răspunsul în Lege: „Ce este scris în Lege, cum citești?”
Nimeni dintre cei vii nu poate cunoaște mai bine voia lui Dumnezeu cu privire la faptele sale decât numai cel ce își dorește sincer, din toată inima să lucreze în toate după voia lui Dumnezeu. Această dorință a lui va fi pentru el o adevărată călăuză în labirintul vieții spre înlăturarea greutăților ce le va întâmpina pe drum și a rătăcirilor în înțelegerea voii lui Dumnezeu cu privire la faptele sale.
Unde sunt acum cei care critică moartea și zic că trupul acesta, care este supus patimii și stricăciunii, este piedică pentru virtute? Să audă despre biruințele Apostolului Pavel și să oprească această batjocură vicleană! Pentru că, spune-mi, cu ce a lovit neamul omenesc moartea? Și ce piedică pentru virtute a provocat stricăciunea? Gândește-te la Apostolul Pavel și vei vedea că moartea ne-a oferit foarte multe de când am devenit muritori.
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă atunci când ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare, şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.
Prin urmare, să ne sârguim, fraţii mei iubiţi, să găsim pe Hristos şi să-L vedem, să vedem cum sunt frumuseţea şi farmecul Lui, fiindcă pe mulţi oameni îi vedem răbdând, pentru pofta unor lucruri vremelnice, osteneli şi chinuri multe, şi făcând călătorii lungi, ba chiar dispreţuind până şi femeile şi copiii, şi orice altă slavă şi desfătare, şi nepreferând nimic altceva decât voia proprie, ca nu cumva să nu-şi atingă scopul lor.
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.
Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?
„Cel ce se îndeletniceşte cu virtutea în mănăstiri de obşte, sau în însoțirea cu alții, nu e războit de obicei prea mult de frică. Dar cel ce petrece în locurile mai sihăstrești, să se lupte, ca să nu-l ia în stăpânire odrasla slavei deșarte, sau fiica necredinței, adică frica. Frica lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deșartă.