Ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuieşte Legea Veche, umplând-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfăţişate faptele la care sunt îndatoraţi creştinii şi hotărâri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani,
Odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă.
„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi”. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.
(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
Se pare că există o mare asemănare şi o anumită legătură în ceea ce privește această femeie în scrierile celor patru evanghelişti.
Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi îi cheamă la veselie, şi cerul, şi pamantul, şi ingerii, şi oamenii, toată faptura văzută şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte. În mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?
Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.
„A doua zi, dornic de o viețuire și mai plină de râvnă, a mers la acel bătrân amintit, rugându-l să locuiască cu el în pustie. Dar acela neprimind din pricina vârstei și pentru că nu avea un astfel de obicei, Antonie a pornit îndată singur spre munte. Dar vrăjmașul iarăși, văzându-i sârguința și vrând s-o împiedice, i-a pricinuit pe cale nălucirea unui mare disc de argint. Antonie înțelegând uneltirea urâtorului de bine, s-a oprit și privind la disc a dat pe față pe diavolul din el, zicând: De unde poate fi un disc în pustie?
“Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzătoare și de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o întipărească in inimile noastre. (…) S-ar părea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lecţie.
„Iar când ne aflăm la rugăciune, frați prea iubiți, suntem datori să veghem și să participăm din toată inima la acest moment, în care să nu-și aibă locul nici un cuget trupesc sau lumesc, să nu ne gândim la altceva decât la ruga noastră. De aceea și preotul, înainte de rugăciune, prin câteva cuvinte pregătește sufletele fraților credincioși zicând: Sus să avem inimile și, în timp ce poporul răspunde: Avem către Domnul, suntem preveniți că nu trebuie să ne gândim la nimic altceva decât la Dumnezeu. Inima să ne fie închisă împotriva adversarului și deschisă numai pentru Dumnezeu, să nu-i îngăduim dușmanului lui Dumnezeu să se apropie de noi în timpul rugăciunii.
Creştinul care a postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine înnoieşte în sine izvoarele harului, deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare şi căderi, şi de atâtea ori au fost curăţite prin pocăinţă. Acum, ele sunt iarăşi curăţite după ultimele căderi.
Numai la Dumnezeu ne vom putea refugia, şi să fim gata pentru asta, căci s-a apropiat sfârşitul acestui veac. Această viaţă trecătoare seamănă cu marea. Noi şi toţi ceilalţi oameni suntem ca marinarii, şi precum marinarii care călătoresc pe mare nu au întotdeauna marea liniştită, ci întâlnesc de multe ori vânturi puternice, valuri mari şi sunt de multe ori în primejdie, aşa şi noi călătorim pe marea acestei vieţi vremelnice, întâlnim multe vânturi potrivnice, puternice, valuri mari, sminteli, ispite, boli, întristări, supărări, prigoniri şi primejdii.
“… Într-adevăr răutatea acestui veac viclean întrece răutăţile şi păcatele tuturor veacurilor şi orice duhovnic având frică de Dumnezeu şi conştiinţă se găseşte într-o postură grea, cum să iconomisească pe păcătoşii cei ce i se spovedesc. În această generaţie vicleană duhovnicul trebuie să folosească iconomia, căci de va folosi acrivia, nici unul dintre cei spovediţi, sau foarte rar vreunul, s-ar găsi vrednic de împărtăşanie.
„Pentru multe pricini Scripturile ascund sensul lor: în primul loc, ca să ne fie drag să le cercetăm și să fie totdeauna cu foarte mare luare aminte la găsirea cuvintelor mântuitoare; în al doilea loc, că nici nu se cuvenea ca Scripturile să fie înțelese de toți, ca nu cumva cei ce le citesc să aducă vreo vătămare celor spuse de Sfântul Duh în chip mântuitor.
„Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului.
Stareţul athonit povesteşte cum trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne asculte. Rugăciunea este taina comuniunii vii cu Dumnezeu şi temelia vieţii duhovniceşti a omului ortodox. Despre ce aşteaptă Domnul de la rugăciunea noastră şi cum îl răsplăteşte pe cel care se roagă a povestit stareţul Gavriil de la Kareia.
Ne-au povestit nouă, aşadar, unii dintre cei vechi din Ierusalim că, înaintea lui Zaharia (Patriarhul Zaharia al Ierusalimului (609-614), cel între sfinţi, care a fost patriarh înaintea cuviosului Modest, Sfânta Liturghie din Biserica Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, în fiecare Duminică era mai lungă. Dar într-o zi vede în vis preacuviosul Zaharia, cel pomenit mai înainte, un loc, ca un fel de nartex, un palat nepovestit, întru care era Împăratul întru cele de taină.
Pericolul cel mai mare, adus de grijile neîntrerupte, este uitarea de Dumnezeu şi neglijarea vieţii duhovniceşti. Socotesc că avem experienţa necesară. Ar fi foarte înspăimântător să ajungem până la răcirea cu desăvârşire a zelului dumnezeiesc, aşa cum ne temem. Acesta, în tot cazul, nu este provocat de grijile lumeşti, ci de trândăveala noastră. Noi ne lăsăm pe noi înşine „să ne înnoroim”, şi cu gândurile, şi cu sentimentele, şi cu voinţa, şi cu grijile lumeşti.