Toate problemele noastre, cele materiale, cele trupeşti, toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Precum spune în Dumnezeiasca Liturghie „şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Toată viaţa noastră o lăsăm în seama Ta, Doamne. Ce voieşti Tu, Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Vă roade grija pentru copii, pentru bunăstarea lor familială, iar conştiinţa a ajuns să se răzvrătească împotriva acestei griji. Dacă conştiinţa a ajuns să se răzvrătească, înseamnă că vă faceţi prea multe griji, deci trebuie să le împuţinaţi. Siliţi-vă să nu iscodiţi de ce au nevoie, iar dacă aflaţi fără să iscodiţi, apucaţi-vă de cele însemnate şi anevoioase, iar cu cele mici şi uşoare se vor descurca singuri. Astfel vă veţi dezobişnui puţin câte puţin de obiceiul dăunător. Sigur, omul nu poate să trăiască fără griji, dar totul trebuie să aibă măsură şi în primul rând trebuie să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu.
Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.
Dar tu, iubite, vezi ca nu cumva în vreme de necaz să primești vreun gând rău cu privire la Dumnezeu, devenind nemulțumitor față de Binefăcător, ci cu răbdare primește plăgile Lui, „ca un fiu iubit și nu ca un fiu ilegitim pedepsit de tatăl” (Evrei 12, 6-8), și strigă cu recunoștință: „bine este mie, Doamne, că m-ai smerit” (Psalmul 118, 71). Căci astfel și cei vechi învățau nădejdea în Dumnezeu prin multe osteneli.
La fel și Iosif, înțeleptul acela și dreptul. La fel și David și Iov, cel mult pătimitor și fără de prihană. Și mai înainte de aceștia. Avraam cel mai mare între patriarhi.
Demult o femeie m-a întrebat: Pentru ce este atât de mult cinstită Maica Domnului, mai presus nu numai decât toţi oamenii sfinţi, dar chiar şi decât îngerii şi arhanghelii?
Să te lupţi să nu ceri răul nimănui în rugăciunea ta, ca să nu dărâmi ceea ce zideşti, făcând scârboasă rugăciunea ta. Datornicul cu zece mii de talanţi, din parabola evanghelică, să-ţi fie pildă! Dacă nu-l ierţi pe cel care te-a vătămat, nici tu nu vei dobândi iertarea păcatelor. Pentru că Sfânta Evanghelie spune despre datornicul cu zece mii de talanţi, care n-a iertat pe datornicul său, că „a fost dat chinuitorilor” (Matei 18, 24-35).
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
„Ce înseamnă să agonisești bani înțelegeți? La fel și cu agonisirea Sfântului Duh.”
Se cuvine să îndurăm totdeauna ceva cu mulţumire pentru Dumnezeu. Viaţa noastră este ca o clipă de veşnicie. De aceea, după cum zice Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava care va să se descopere pentru noi (Romani 8, 18). De aceea, rabdă în tăcere când te întristează vrăjmaşul şi numai Domnului deschide inima ta.
Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Ava Isaia Pustnicul era un fin cunoscător al inimilor, al semnificaţiei autodisciplinei şi al necesităţii conştientizării propriilor limite, imperfecţiuni şi neputinţe. Una din expresiile lui preferate era typoson seauton („fă slujirile tale cu măsură” – Cuvântul IV, pp. 54-55). Astfel, ascetul se va păzi de excese sau exagerări, pe care Cuviosul Părinte le considera imbolduri ale celui rău. Spre pildă, el îşi îndemna cu blândeţe ucenicii să postească disciplinat şi cu măsură:
