Crezi cu adevărat că pacea interioară pe care o dorești depinde de locul unde vei alege în cele din urmă să trăiești?
Când mergi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inimă, cu credinţa deplină că vei primi pe Domnul întru tine şi cu smerenie adâncă faţă de aceasta.
Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă. Dintr-o mie, nu ştii de se va putea găsi măcar unul, care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii?
Toţi fac acelaşi păcat: fac o metanie – două şi aşteaptă să li se dea ceea ce vor, într-o clipă. Iar, dacă nu li se dă după dorinţa lor, încep să cârtească şi hulesc pronia lui Dumnezeu. Şi de aceea nu primesc nimic. Faptul acesta să ţi se dea pe dată înseamnă să-I comanzi lui Dumnezeu. Nu trebuie aşa, ci iată cum: „Doamne, Tu vezi că mie îmi trebuie asta şi asta, că asta şi asta mă împovărează. Ajută-mă şi rânduieşte pentru mine după voia Ta cea sfântă, nu după voia mea!”
Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.
Purcezând a te ruga împărătesei de Dumnezeu Născătoare, mai înainte de rugăciune să ai încredinţare tare că nu vei pleca de la ea fără a dobândi milă. Cu vrednicie şi cu dreptate este a cugeta astfel şi a avea atare încredinţare în privinţa ei. Ea este Maica Atotmilostivă a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvântul, iar despre milele ei cele nenumărat de mari şi multe trâmbiţează toate veacurile si toate Bisericile creştine. Ea este cu adevărat adâncul bunătăţii şi al îndurărilor, precum se spune despre ea în canonul Odighitriei (cântarea 5, troparul 1).
Nădăjduiți în Domnul și cu tăria puterii Lui, amintindu-vă cuvintele Psalmistului: Domnul dă tărie poporului Său, Domnul binecuvântează poporul Său cu pace. Și iară-și: pace multă peste cei ce iubesc legea Ta și nu se lasă ispitiți.
Patimile, căci ele sunt însetări, aprinderi, pofte lăuntrice ale sufletului iubitor de păcat; dacă le satisfaci, ele amuţesc pentru o vreme, ca după aceea să ceară iarăşi satisfacţie, cu şi mai mare putere, şi nu îl lasă pe om în pace până ce n-o primesc.
Biserica este viață nouă în Hristos. În Biserică nu există moarte, nu există iad. În Evanghelia lui Ioan se spune: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac (Ioan 8, 51). Hristos desființează moartea. Cel ce intră în Biserică se mântuiește, devine veșnic. Viața este una, o curgere fără de sfârșit în care nu există moarte. cel ce urmează poruncilor lui Hristos nu moare niciodată. Moare după trup, după patimi, dar se învrednicește a trăi încă din această viață în Rai, în Biserica noastră, iar apoi în veșnicie. Cu Hristos, moartea devine puntea pe care va trebui să o trecem cândva pentru a continua să trăim în lumea cea neînserată.
