Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creştinismului nu constituie pur şi simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită şi fundamentată.
Nu aş putea să mă numesc pe mine însumi creştin, dacă nu aş fi optimist. Şi dacă m-aş numi creştin şi nu aş fi optimist, nu aş fi un creştin sincer. Şi voi toţi în zadar vă numiţi creştini, dacă voi nu sunteţi optimişti. Creştinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Iubiţii mei fraţi, dar oare fratele nostru, Protosinghelul Caliopie, când va veni la trâmbiţa cea mare a Judecăţii de Apoi, aşa o să vină, cum îl vedem acum? Oare va veni aşa, un trup galben şi strivit de durere şi aproape fără să aibă chipul cel dintâi şi lipsit de viaţă? Nu, fraţii mei! Ascultaţi pe dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, ce ne spune. El arată foarte desluşit cele patru însuşiri ale trupurilor noastre după învierea cea de apoi. Ce zice? „Seamănă-se trup stricăcios, sculase-va trup nestricăcios”.
Crezi cu adevărat că pacea interioară pe care o dorești depinde de locul unde vei alege în cele din urmă să trăiești?
Când mergi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inimă, cu credinţa deplină că vei primi pe Domnul întru tine şi cu smerenie adâncă faţă de aceasta.
Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă. Dintr-o mie, nu ştii de se va putea găsi măcar unul, care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii?
Toţi fac acelaşi păcat: fac o metanie – două şi aşteaptă să li se dea ceea ce vor, într-o clipă. Iar, dacă nu li se dă după dorinţa lor, încep să cârtească şi hulesc pronia lui Dumnezeu. Şi de aceea nu primesc nimic. Faptul acesta să ţi se dea pe dată înseamnă să-I comanzi lui Dumnezeu. Nu trebuie aşa, ci iată cum: „Doamne, Tu vezi că mie îmi trebuie asta şi asta, că asta şi asta mă împovărează. Ajută-mă şi rânduieşte pentru mine după voia Ta cea sfântă, nu după voia mea!”
Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.