Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Trăim vremuri paradoxale. Suntem mai conectați ca oricând, înconjurați de oameni, dar în adâncul sufletului mulți se simt singuri, neînțeleși, neîmpliniți. De ce? Pentru că, așa cum subliniază Arhimandritul Simeon Kraiopoulos în articolul său „Oamenii sunt bolnavi sufletește, dar refuză să recunoască” (manastireasuruceni.md), nu simpla prezență fizică a celorlalți ne aduce bucurie, ci comuniunea autentică în iubire.
Dar pentru a redescoperi această comuniune, este nevoie de un drum interior, de o luptă cu propriul egoism și de o voință fermă de a răspunde chemării lui Dumnezeu.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut.”
