Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc”. O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor.
Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut niciun bine?”.
“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!
Sufletul care a fost atins de iubirea de Dumnezeu mereu se bucură, este vesel, saltă și dansează fiindcă se odihnește în iubirea Domnului, precum se odihnește călătorul lângă izvor. Nimic din necazurile lumii nu poate tulbura liniștea și pacea lui și nici nu-i poate lua bucuria și fericirea în care se află.
Fiecare om, și popoarele, și Biserica, plutesc pe marea acestei vieți, prin puterile firești și suprafirești care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihnește, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o amenințare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeiești.
Mâhniţi-vă cu măsură. Parcurgeţi cu inima făgăduinţele luminoasei noastre credinţe şi câte revelaţii veţi găsi în ele spre alinarea necazurilor voastre!
În îndulcirea trupească – în îmbuibare şi băutură – sufletul nu-şi află linişte şi pace, ci neîncetată luptă şi tulburare, beznă şi întuneric. Şi însăşi acea hrană şi băutură pururi sunt legate de multă grijă şi tulburare şi iarăşi nici în somn nu este pace şi linişte, ci poftiri întunecate şi tulburări înşelătoare. Însă hrana dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului, liniştea vieţii, slobozenia duhului, nestingherirea conştiinţei – dulceaţa şi veselia veşnică: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Psalm 35, 8).
Câte griji nu pricinuiește fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însuflețirea și întărirea și le culege sufletul din cugetarea cu înțelegere la ceea ce s-a mai întâmplat și înainte cu noi și cu alții. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viața sa de izbăviri neașteptate din necaz sau de întorsături neașteptate spre mai bine ale vieții sale.
Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!
Îngrijorat fiind de faptul că mulți mireni dar și monahi, nu mai țineau cu strictețe Postul Mare, ci mâncau brânză și ouă, Sfântul Simeon din Muntele Minunat le-a povestit ucenicilor săi o viziune legată de acest post, ce a avut-o în timpul copilăriei sale. Iată ce-i învață:
Ne-a povestit nouă sfântul cele arătate lui despre Postul Mare și zicea că: „Pe când eram încă prunc și stăteam în locul primului meu stâlp, am auzit că nu țin oamenii sfântul post al Paștelui, ci mănâncă brânză și ouă și, cum mă miram de aceasta, a stat înaintea mea îngerul lui Dumnezeu, ținând un potir, un ied și o sabie și, luându-l, l-a junghiat înaintea mea și a scurs sângele în potir și am văzut sângele și iată era sângele închegat și brânzit ca laptele și a zis către mine:
Viaţa călugărească este mucenicie, pentru că toţi călugării care se nevoiesc în lupta asta contra patimilor, vor câştiga mult… în lupta asta, pe măsură ce ne smerim aşa, ne ajută Duhul Sfânt; iar dacă eu vreau să mă nevoiesc şi nu-l iert pe aproapele, tot nimica n-am făcut. Trebuie să folosesc mila pentru aproapele, şi asprimea pentru mine; este ca şi soldatul pe front: dacă n-ai îndemânare, nu câştigi. Trebuie să ai şi-o îndemânare…
Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.
Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. Voi nu sunteţi din lume – spune și Domnul – Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, multe sunt suferinţele drepţilor.
Cu toții ați întâlnit în viață destui oameni, mai ales femei, care trăncanesc, trăncănesc și iar trăncănesc la nesfârșit, fără vreo reținere, și limba lor nu mai obosește: meliță, meliță și iar meliță. Tot ce spun ei e deșertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui.
Știți că adeseori oamenii îi suportă pe acești flecari: „Trăncănesc, lasă-i să trăncănească” – iar lor li se pare că sunt ascultați cu plăcere, neștiind ca în adâncul inimii oamenii se simt împovărați de ei și chiar îi urăsc. Atât de mare rău este grăirea în deșert, răul pe care ei îl produc cu flecăreala lor!
Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante.