Pe când eram încă „artist”, mă gândeam mereu, și încă mă gândesc, că arta cea mai înaltă este arta de a trăi. Oamenii manifestă adesea mari daruri de stăpânire de sine și, când se cufundă în munca lor creatoare, ei ajung până la a stăpâni mișcări foarte subtile ale degetelor (la muzicieni), a gândi cu precizie cel mai mic cuvânt (la poeți și scriitori), a găsi nuanțe abia perceptibile (la pictori). Dar, iată, în viață aproape toți acești „artiști” se dovedesc absolut incapabili să-și stăpânească nu numai cel mai neînsemnat detaliu al vieții lor interioare, al emoțiilor lor sau al înlănțuirii gândirii lor, ci chiar să-și țină în frâu patimile cele mai grosolane.
Astfel, arta de a trăi (adică de a se domina în fiecare clipă, în tot locul, orice ar face și față de oricine) este, indiscutabil, cea mai nobilă artă; și, fără nici o îndoială, indestructibilă, deoarece îl va însoți pe om dincolo de moarte, în viața veșnică. După cum știți, eu predic această artă de a trăi deoarece face parte din slujirea mea, fiind totuși foarte conștient de completa mea incompetență. Pentru mine este clar că întreaga suferință a lumii nu poate fi atribuită Creatorului. În mod ciudat, oamenii nu aleg ceea ce este mai bun, ci mediocritatea. Nu spun ceea ce este mai rău, ci mediocritatea. Dar suntem foarte strâmtorați în această mediocritate atunci când ne agățăm de ea fără să dorim să ne lăsăm inima să se lărgească. Astfel, toată viața noastră trece luptând împotriva îngustimii inimii oamenilor. Și ca să fiu sincer, adeseori sunt la marginea deznădejdii. Oamenii, chiar cei care sunt buni, drăguți, inteligenți, instruiți, nu sunt capabili să trăiască în bună înțelegere, și atunci țesutul vieții se rupe la fiecare pas. Acest țesut viu nu poate fi cârpit decât printr-o încordare extremă a întregii iubiri pe care o dăm celorlalți. Inima, și toată firea împreuna cu ea, este într-o mare suferință, atunci când am dat tot fără să-i putem restabili integritatea.
Iată, vă destăinui starea în care se găsește adesea sufletul meu în prezent, adică ajuns la bătrânețe, când puterea mea a slăbit și când văd sosind sfârșitul vieții mele fără să ating ceea ce caut și am căutat mereu. În mod evident, acest lucru nu se va întâmpla în această lume. Și plecarea noastră de aici va fi în mod inevitabil legată de întristare pentru starea lumii.
Nu interpretați aceste cuvinte precum un semn de lașitate. Nu. Este mai degrabă un semn de îndurare, de milă. Este obositor să-ți petreci întreaga viață luptând împotriva neștiinței grosolane, a relelor înclinații ale oamenilor. Este obositor, pentru că oamenii nu doresc binele, nici lumina. Experiența de secole a arătat toate pagubele produse de învrăjbiri și lupte. Se pare că ar putea fi posibil… că ar fi marele moment… de a înțelege că, dacă oamenii și-ar uni forțele, ar putea trăi fără să le lipsească nimic. Dar dorința de a stăpâni, de a domina, este atât de înrădăcinată în inima oamenilor, încât tocmai această stare li se pare a fi normalitatea.
Sf. Sofronie Saharov